Cosmin Văideanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Constanța, România și are 47 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Offline

Ionuț își șterge contul de Facebook marți dimineață, înainte de cafea. Nicio ceremonie, nicio postare de adio. Doar degetul pe butonul albastru, confirmarea, apoi ecranul alb cu „Contul tău a fost dezactivat”.

Primele zile trec normal. Nimeni nu știe că el nu mai există pe internet. Nimeni nu întreabă. Mâna îi merge reflex spre telefon, caută icoana albastră care nu mai este acolo, dar apoi își amintește și zâmbește singur.

Vineri, la pauza de masă, colegii se adună în jurul mesei din bucătărie. Cristina desface o caserolă de mâncare, Mihai stă cu ochii în telefon.
– Vii mâine la Andrei? întreabă Cristina, ridicând privirea.

Ionuț ezită o secundă.
– La Andrei?
– La petrecerea de ziua lui.
– Nu știam.
– Cum să nu știi? A făcut eveniment. A invitat toată lumea de la birou.

Ionuț simte o ușoară neliniște.
– Nu mi-a zis nimic.

Mihai ridică privirea de pe telefon.
– Ba da, uite.

Întoarce ecranul spre Ionuț. Evenimentul e acolo. Vede lista invitaților, câteva comentarii, cineva care întreabă dacă trebuie să aducă ceva. Ionuț observă mai multe nume pe care le cunoaște, dar al lui nu e acolo.

– Probabil că nu ți-a trimis invitația, spune Mihai. Sau poate l-ai ratat.
– Da, probabil.

Cristina intervine:
– Pe la nouă începe. La el acasă.
– Nu știu exact unde stă, minte Ionuț.
– E pe strada Muntele, bloc B2, îl lămurește Cristina. Dacă vrei să vii.

Colegii ies din încăpere. Ionuț rămâne singur la masa din bucătărie și privește pe geam cerul cenușiu de noiembrie.

Acasă, seara, încearcă să lucreze la laptop. Deschide un document, scrie două fraze, le șterge. Se gândește la Andrei. I-a invitat pe toți, dar pe el l-a omis. Sau nu l-a omis, dar fără Facebook, Ionuț nu mai există în lista oamenilor care trebuie invitați. Evenimentul era acolo, pe platforma de socializare, și toți ceilalți primiseră notificarea automată. Pentru Andrei, probabil că nici nu conta cine anume era în listă; sistemul se ocupa de asta.

Ionuț închide laptopul și se duce la fereastră. În blocul de vizavi, zeci de ferestre sunt luminate.

Duminică sună mama. Ionuț este în pat, deși e ora zece. Pune telefonul pe difuzor.
– De ce nu mi-ai dat like la poza cu tufănicile?

Ionuț se ridică în capul oaselor.
– Care tufănici?
– Din grădină. Am postat-o ieri dimineață. Florile sunt superbe. Toată lumea mi-a dat like, comentarii frumoase, numai tu nu.
– Am șters contul, mamă. Nu mai am Facebook.

O pauză lungă, în care Ionuț aude doar respirația ei.
– De ce ai făcut asta?
– Așa mi-a venit. Nu mai aveam nevoie.
– Nu aveai nevoie, repetă ea, iar în vocea ei se simte ceva între nedumerire și dezamăgire. Dar cum afli ce se mai întâmplă cu oamenii? Ei cum mai știu de tine?
– Mă sună dacă e ceva important.
– Dar poate nu toți au timp să sune. Oamenii au treabă. Eu pun poze, mai scriu ce am făcut. Doar nu stau să sun pe toată lumea.

– Am înțeles, mamă.

– Mătușa Geta a comentat. Și Doina. Chiar și Mihaela de la bloc, care habar n-are de grădinărit, mi-a dat inimioară. Știi cum m-am simțit când am văzut că doar tu nu ai dat?
– Ți-am explicat. Am șters contul.

Mama oftează.
– Nu înțeleg de ce faci lucrurile astea. Toată lumea are Facebook. E normal să ai. Altfel cum…
– Cum ce?
– Cum să știi că oamenii se gândesc la tine?

– Pa, mamă. Vorbim mai târziu.

Închide telefonul înainte să audă răspunsul.

Duminică seară, Ionuț stă în apartament, pe fotoliu, cu o carte lângă el. Telefonul este pe măsuță. Îl privește minute întregi, așteptând să vibreze, să sune, să facă ceva. Dar nu face nimic.

Deschide frigiderul. Scoate un iaurt, două felii de salam și o bucată de brânză. Telefonul rămâne tăcut.

Se gândește cum va fi ziua de luni la birou. Colegii vor vorbi despre petrecerea de la Andrei. Despre cine a fost, despre ce s-a întâmplat, vor comenta pozele postate. El va sta lângă ei și nu o să știe nimic. O să zâmbească politicos.

Deschide laptopul. Tastează facebook.com. Apare pagina de login. Sub câmpul de e-mail, un link albastru: „Reinstalează contul”.

Știe că mai are timp. Mai sunt câteva zile înainte ca totul să fie șters definitiv. Contul lui e suspendat undeva, într-un server, așteptând. Poze, conversații, liste de prieteni. Totul este acolo.

Își amintește de dimineața de marți, de acea ușurare. Dar își amintește și de privirile colegilor. De vocea mamei la telefon. De telefonul tăcut.

Nu i-a trimis nimeni niciun mesaj toată săptămâna. Nici măcar un „Ce mai faci?”. Credeau cu toții că e acolo, conectat. Nimeni nu s-a gândit că poate a dispărut cu adevărat.

Ionuț respiră adânc. Privește ecranul. Linkul albastru. „Reinstalează contul”.

Un click. Atât. Un singur click și totul revine: invitațiile, notificările, like-urile. Și dovada că există, că este văzut și contează pentru ceilalți.

Mâna lui rămâne suspendată deasupra tastaturii. Laptopul așteaptă. El așteaptă.