Maria Cranta participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 13 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Floare de nu mă uita

De când ochii te-au zărit
te-am simțit a mea
căci erai
doar o simplă floare.
Dar...
Mă gândesc la tine
de nopți și
de zile
floare
de nu mă uita.
Ai pictat azurul
în a ta
mătase
te-ai ascuns în
veșnicie
și-ai privit cum
mă sfârșesc.
Mă gândesc
oare?
la infinitul
din petale
ori la frunza
amintirii tale?
dar
în sinea mea
nu pot trăi
doar  o singură viață.
Te joci
în inima mea
ca un boboc
deja ofilit
ca un suflet
din trecut.
Mă cufund în a ta
mireasmă
dar simt
că nu poți fi lumina
mea.
Timpul mă alungă
dar tu îl stăpânești
de ce
m-am îndrăgostit
de veșnicie?
Floare de nu mă uita
tu ești armonia
ciob al
lunii rătăcite
tu mă priveai
în depărtarea ta
dar eu eram
doar melodie.
Dar oare florile iubesc?
Lacrimi reci
se scurg din
marginile
ce-au fost ochii
mei.
Cândva.
Pe când credeam
c-am să
trăiesc.
Privește-mi inima
cum se pleacă
în bătaia
vântului
dar poate ești
o oarecare
floare.
M-am pierdut
în tine
de nopți și
de zile.
Floare
de nu mă uita.


Incandescență

 În hora aurie
se nasc încet fiorii calzi
și
ceara picură
ca-n
ploaie
într-un ritm de bun
rămas.
Imaginea vor să-mi alunge
în flacără
să nu se
oglindească
iară
căci
în lumina caldă
moale
ei nu
mă mai doresc.
Mi-au spus că sunt
scânteia
ce va aprinde
un viitor
dar
pe dată stau
de sfadă
căci eu nu strălucesc.
Eram lumina întru
mine
deși
ceara îmi ardea
pentru
alte vieți.
Mi-au îngăduit
în taină
să știu
c-am fost
înlocuit.
Căci ei vedeau
doar ceara
picurând.
Aș vrea să pot
lumina
calea
unui oarecare
trecător
dar lumina-i
doar
pentru mine.
Ard și mă sfârșesc
în fumul
de
sidef
dar menirea nu puteam
atinge.
Rup lumânarea-n două
bucăți de inimă
pierdute
dar acum eu luminez
întregul
basm
de altădată.
Mă răzvrătesc între hoinari
dar acum am
mai mult.
Aprind și încălzesc
inimile celor
ce
m-au stins
odată.


Patinând

Alunec prin fantasme goale
 Printre gânduri 
Gheață zdrobită
Valuri de suspine-n măruntaie
Și portativul vieții
Mi se înfășoară-ntre patine
Și cad...
Cad?
Lac lucid, prizonier al iernii
Lună plină în zenit
Flori
De gheață.
Viscol fantomatic, cu cine valsezi?
Căci și răsăritul e într-un final
Furat. 
Oare?
Dar bradul cu zâmbet duios 
Verde 
Smarald
Oare a-nghețat?
Dar poate...?
Nu cad.
Căci și înghețul are primăvară
Și patinele mă poartă
Departe.
Unde...?
Poate... În cioburi de polei
Sau poate...
Spre flori 
Spre viață-n depărtări.
Zăresc lumina...
O ating
Dar vreau ca gheața ce mă poartă
Să se topească?
Prin petale patinele-mi alunecă
Dar lacul rece
E în umbră cel ce
Mă aprinde.
Dar oare viața...?
E doar plutire în eter?
Patinez încet, împotriva de fluxului
Privesc spre soare
Dar eu însămi 
Strălucesc.
Exist...?
Nu.
Dar gheața cuceresc.
Nu mai alunec
Patinez.
Spre zăpezile ce sunt 
Acasă.