Cristina Sescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 52 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Dulceață amară

          Paharul de pe noptieră stătea în echilibru dinamic. Și ce dacă ateriza pe covorul-moștenire de familie al soțului! Era doar apă. Aproape că voia să fi fost vin roșu, gros.

            Gustul amar din gură, și nu doar de acolo, o făcu să arunce în scârbă cearșaful gălbui și se duse bălăngănit la baie. De ce nu putea să se spele pe dinți, dacă oglinda era împroșcată cu pastă de dinți, dacă toaleta… Dar în dimineața aceea nu avea pur și simplu chef să pună ceva în ordine, să rezolve ceva. Și ce? Nu s-ar face din nou noapte, nu s-ar scurge încă o  zi?

            Scuipă pasta verzuie, care șiroi pe chiuvetă, apoi se întoarse și aruncă o privire cețoasă peste lucrurile din jur care-i ștampilau existența…

            Nu mai era de mult tânără, dar nu recunoștea acest lucru decât atunci când nu mai avea ce face și trebuia să se caute – să-și smulgă firele din barbă și de la colțurile gurii, să-și ia bluze mai înalte, să nu i se vadă șisturile anilor sau, din ce în ce mai des, să încetinească pașii între etaje.

            Trăise doar pentru ceilalți și acum, rămasă singură, chiar dacă doar pentru câteva zile, și-a dat seama că nu știa de unde să se apuce.

            Auzea telefonul. Ce putea fi atât de urgent, de insista să răspundă? Cine și-a dat seama că e pe-acolo, pe undeva?

– Nu pot! Am treabă! Am multe de făcut azi! Dacă-ți zic că nu pot… Bine. Spune-mi unde și poate trec. Dar nu-ți promit nimic! Nu te baza pe mine!

            Încă cineva care o folosea ca pe-o umbrelă. Era o prietenă de dincolo de veacuri, care își lansa picturile la expoziția anuală Vederi…Revederi, de la Centrul Cultural. Voia să fie cutia ei de rezonanță, să-i laude mâzgâlelile. Poate nu era capabilă să-i înțeleagă arta superioară, dar ceea ce trântea ea pe pânză nu credea să fi fost premeditat. Prea semănau toate cu accidente în bucătărie.

            Abandonă imediat gândul de a merge la acest spectacol de falsitate și își pregăti o cafea tare. Ziua trebuia să pornească totuși cumva. Se agăță de această cafea ca de un plan nupțial. Mirosea bine în toată casa. Dacă și-n biserici ar fi astfel de arome…

            Ciudat! Timpul se scurgea. Adică nu trebuia să faci ceva ca el să treacă? Poți sta pur și simplu și să te uiți la el?

            Se îmbrăcă agale, în culori leșioase, își plasă ceva în picioare și coborî scările.

-Vai! Vai! Mă dor toate oasele! Ai plecat, dragă?

            Iar vecina pisăloagă. De unde, până unde draga ei? Da. A plecat. Nu se vedea cu ochiul liber?

-Neața, tanti Mira! Da, plec.

– Să fii sănătoasă, dragă! Pleacă iniștită! Eu mă duc să scot sâmburi de cireșe. Am o rețetă grozavă de dulceață. Vrei să ți-o dau și ție?

Doamne! Oamenii n-o cunoșteau chiar deloc!? Mereu îi arunca astfel de ancore și se lansa în discuții care n-aveau absolut nicio legătură cu ea. Mai vorbea încă? Da, i se mișcau buzele ascuțite, date cremos cu portocaliu prea țipător. Oare ce zice?

Știa doar că mergea, că i se mișcau picioarele. Nu conta unde. Oamenii treceau pe lângă ea, era sigură. Zumzetele și vibrațiile ajungeau la ea estompate la infinit. Doar mirosul greu al gazelor de eșapament o amețea neplăcut. Dar, atâta timp cât simțea ceva, însemna că e vie.

Pe un panou uriaș, cât vitrina întreagă a librăriei Vox Libris, se vedea scris cu litere uriașe un anunț despre un concurs de creație, la care puteau participa scriitori din toate colțurile țării, cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani. El se finaliza cu publicarea operei câștigătoare și cartea ar fi fost lansată chiar acolo, la acea librărie. Citi în diagonală anunțul și o furie ancestrală o năpădi. Cine a avut ideea asta tâmpită, cu limita de vârstă? Ea n-avea dreptul să scrie, pentru că depășise granițele acestui concurs de frumusețe? Tinerețea e un criteriu, când e vorba de scris? Era monstruos! Își simțea venele tâmplelor zvâcnind odată cu talazurile revoltei. Se desprinse cu greu de librărie și continuă să meargă pe străduța pietruită, care-i mai tempera puțin năvala gândurilor.

Pe vremuri, îi fulgerase prin creier că ar putea scrie ceva deosebit, atât de aparte, încât să fie demn de citit, de băgat în seamă. Dar trăise de atâtea ori pe propria piele ce înseamnă să alegă, dintr-o imensitate de cărți, pe cea bună. Multe, multe cărți născute moarte, cum a zis cineva bine, cineva care nu a avut problema asta. De obicei, instinctul o ducea către cele cu adevărat bune. Dar era atât de ușor să fii atras de copertă, de plasarea cărții pe raft, de titlu, de reclamă până la urmă. De ce-ar fi alege-o pe ea? Odată, se lăsase purtată de acel val, dar primise o lovitură chiar în moalele capului, așa că s-a lecuit pe veci de astfel de idealuri de a accesa nemurirea. Îi plăcea să citească despre spectacolul suferinței, mult mai plastic decât fericirea bleagă și, mai totdeauna, naivă, despre renașterea neașteptată, despre dăruire gratuită. Ar fi fost mai bine să se apuce de dulcețuri….

Înaintea ei, doi tineri încă se iubeau. Păcat însă că nu își coordonau privirile.

Îi era și ei dor de mâinile lui care o căutau, de siguranța mâinilor lui. Îi era dor de mâna lui dreaptă, de dinainte de a ațipi, când se ruga cu mâna ei stângă. Fără senzualitate. Doar pace. Ar fi vrut să simtă iar mâinile lui din timpul unei piese de teatru sau din timpul plimbărilor prin parc, când, înaintea lor, Lari făcea scheme pe trotinetă. Să-și împletească degetele… Purtau în ele anii trăiți împreună, erau martore ale viselor ei ascunse. Nu voia s-și amintească însă de mâinile-gheață, mâinile-trădare, mâinile-bloc, chiar dacă apoi au apărut, greu, mâinile-regăsire, acceptare. Ochii mâinilor ei.

Acum și le privea. Erau ale ei, cu șerpi verzui și cu bătături. Pozau putere, dar le știa extenuate de atâtea amintiri.

Nu știa de cât timp stătea încremenită, pe platoul larg din fața catedralei. Părea o ciudată pentru ceilalți, care-i aruncau priviri critice, încărcate. Trecuse de mult vremea când îi păsa de reacția celor din jur. Totuși, o privire se lipise cam mult de ea.

– Ei, hai! Nu mă recunoști? Asta-i o minune! Vin și eu în capitală, după atâta timp, și dau peste tine! Există providență!

– Lasă-l pe Dumnezeu! Nu-l obosi cu nimicuri! Mă bucur să te văd!

            Se bucura? Dintr-o dată, i se perindară suprapuse gânduri frumoase, revoltă, răutăți dospite. Trebuia acum să aleagă cărora dintre ele să le dea întâietate. Merita această Camelie, venită ca un meteorit din trecutul ei foarte îndepărtat, să-i tulbure și mai mult neliniștile? Iar trebuia să joace teatru de complezență? De ce-ar fi trebuit? La zâmbet, zâmbet, la uimire, uimire, la minciună, alta, mai mare, la bla, bla, bla, alt Bla, Bla, Blaaa…

– Mă grăbesc undeva.

Ochi mari.

– Nu părea că te grăbești! Ba chiar staționai și verificai ceva la mâini. Te-ai lovit?

– Așa mă grăbesc eu.

– Esti bine? De ce-mi vorbești așa? Te las, dacă nu vrei…

– Bine. Cât stai în oraș?

– Plec diseară. Aș fi vrut să mai depănăm amintiri, să ne simțim puțin bine, ca între fete.

– E o cafenea la colț. Vino!

            O privea la rece. Femeia ideală – buclele – bucle, ochii languroși, adânc proiectați într-o mare de verde, în degradeuri, unghii de vulture, tocuri de nu știu cât, in de calitate, poșetă asortată, din piele naturală. Spectacol, nu alta. Gratuit.

            A urmat-o precipitat, fără comentarii. Ea părea aproape masculină, prin comparație. Aproape, pentru că se știa mamă, deci femeie. Argument bun.

            Știa ce va spune, înainte de a deschide gura. Îi va povesti ce bine-i la serviciul ei, că mama – vecina mamei sale – era bolnavă de diabet tip II, că are curte, câine, vacanțe. Inventar. Dar va evita esențialul.

– Abia am vorbit cu mama. Ține regim, cum poate ea, dar glicemia e la fel, cu toate medicamentele din lume. Și eu i-l mai las și pe Moț. Nu am ce face. Când plec din țară, i-l plasez. Nici nu poate refuza, săraca. E atât de simpatic! Ți se bagă-n suflet.

            Da. Nu a spus plecăm din țară. Era clar. În rest, o încadrase bine. Poate că ar putea să câștige niște bani din asta! Unde ar fi nevoie de…

– Tu ce făceai? Voiai să intri în catedrală?

– Da. Voiam să vorbesc cu parohul, să las moștenirea mea bisericii.

De ce voia s-o șocheze neapărat? De ce-i oferea material de bârfă? Săraca…. Cum o privea! Era interesant.

– Tu crezi chiar tot ce ți se spune? Am vrut să văd cum reacționezi! Hai, lasă astea! Tu nu vezi că viața ta e grețos de minunată? Mai bine spune ce caută o femeie ca tine, aranjată ca de nuntă, singură, în buricul târgului!

  Tăcere. Era prea grea trecerea spre adevăr. Fusese atât de confortabil să viseze că totul era bine! Față ei căpătă o tristețe de nesuportat. Brusc, i se făcu milă de acestă ființă care, ca și ea, voise doar o viață liniștită, fără gesturi mărețe. Era ea diferită, dacă avea în plus puțină minte? Și la ce i-a folosit? I se citea singurătatea peste plânsul ascuns în ochi, i se citea o nevoie teribilă de ceva important, care să dea sens vieții ei fără țintă.

Boala asta, singurătatea, o simțise nu numai atunci, când a fost lăsată singură acasă. De fapt, locuise în singurătate. Era chiar casa ei. Avea o sensibilitate aparte în a simți singurătatea, a ei sau a celorlalți. O vedea instalată de la vârste foarte fragede, încă de la bebelușii neînțeleși. La adolescenți, capăta oarecare ostentație, pentru că toți trebuiau să simtă splendoarea singurătății lor. Uneori, de cele mai multe ori, se lipea atât de mult de grupuri, de mase, de capete, încât nu o mai distingea. Era a tuturor.

În sala întunecoasă, la mesele retrase, câțiva oameni vorbeau în surdină, de parcă toate secretele lumii se cereau împărtășite cât mai grabnic. Se așezară și ele, discret, și un domn serviabil se apropie imediat de masa lor. Băuturile reci fură aduse imediat și nu mai aveau ce face, trebuiau s-o ia de la capăt cu discuția care plutea în aer, ca un nor apăsător.

– Mă iei tare, de parcă tu o duci mai bine! Stai ca o ciudată în mijlocul lumii… Măcar eu mă agăț de ceva, încerc ceva. Am venit să-mi continui studiile. Știi că am terminat liceul cu chiu cu vai, că n-am avut niciodată curajul să dau la facultate. De fapt, asta a fost marea problemă a căsniciei mele. Credeam că nu contează lucrurile astea, că e suficient că ne iubim. Știi și tu, prostii… Până într-o zi, când m-a privit de sus, că el are școală și că eu trebuie să-mi caut o muncă fizică, că doar de asta sunt calificată. Să mă fac coafeză sau cam așa ceva. Vreau să fac o facultate nu pentru a-i demonstra că și eu am creier, ci ca să fug din mocirlă, să mă văd ieșită din ea. Apoi, dacă… Mă aștepți puțin?

Își luă poșeta cea scumpă și se îndreptă spre toaletă. Zumzetul delicat al vocilor din umbră devenea moleșitor…  Tristețea Cameliei îi rămăsese lipită de retină, îi inunda simțurile. Voia să o aline cumva, dar nu se întorcea de la baie, cu toate că trecuse ceva timp. Așteptă… Avu vreme să-și pregătească un discurs aproape patetic, cu încurajări presărate cu exemple de oameni care au reușit datorită ambiției… Că e încă tânără, că școala nu ține de vârstă, că… și tot așa… Îl ajusta, încât la fiecare recapitulare devenea altul, când dur și distant, când cald și … Dar nu se întorcea!

Se ridică și porni și ea spre baie, înconjurată de priviri șterse, de gesturi, de ritualuri intime. Erau doar trei cabine, toate goale, căci ușile erau deschise. Derutată, reluă căutarea. Nimic! Unde s-a pulverizat? Pe unde ar fi putut ieși?

În fața catedralei, agitație. Oamenii făceau poze dintr-o mie de unghiuri, de teamă să nu le scape ceva. Își stocau amintiri, fără să se mai uite și cu ochiul liber la minunile din jur, de parcă realitatea ar fi fost mai adevărată când era filtrată prin ecranul avid de noutate, de senzație. Se scurgeau cu toții pe lângă ea, care părea încremenită, ca o bornă kilometrică, ascunsă între buruienile unui drum prăfuit. Erau veseli, plini de viață, se bucurau de nimicuri. Nu-i stresa nimic – nici topirea calotei glaciare, nici poluarea, nici serviciul, nici masa de prânz, nici …nici…. Ar fi vrut să le absoarbă din energie, să învețe să uite, să șteargă petele trecutului, să trăiască doar.

Fără să-și dea seama, se lăsă dusă de valul colorat, către o străduță laterală. Nu înțelegea de ce-i atrăgea în acea direcție. Dar nu-i păsa, căci avea sentimentul că aparținea unui grup,  că are ceva urgent de făcut. Așa că grăbi ritmul, în aceeași cadență cu ceilalți.

A realizat imediat ce-i făcea curioși. Ca de obicei, circul. Bine, nu chiar circul, ci o dansatoare ireal de frumoasă, care atrăgea clienții la o terasă pretențioasă. Ce făcea de fapt? Nu avea nevoie de prea multe gesturi, pentru că prezența ei era atât de expresivă, încât se impunea ca o poruncă. Purta niște fâșii calde, dintr-un material plăcut. Corpul, aproape deloc expus, își trăda frumusețea tocmai prin acest fapt, că nu era arătat mulțimii decât cu discreție, puțin. Dar… Ochii! O ținteau sfredelitor și tot acest edificiu de strălucire încremeni. La fel ca ea.

De ce-o mințise că pleacă? De ce n-a avut curajul să-i spună direct că își risipea timpul și energia făcând un lucru demn de dispreț? Așa o educase? Își pierduse fiica? Și din partea ei avea parte de minciună? Ce trebuia să facă acum?

Nu se imaginase niciodată într-o astfel de ipostază. Scene dulci, momente delicate din copilăria Larei, râsul ei răsunător și fericit, furia înăbușită, când nu-i reușea ceva… I se derulau acum toate în minte. Fata ei a crescut. Adevăr.

Unde dispăruse? Avu doar timp să-i vadă o secundă pletele cu sclipiri roșietice, îndepărtându-se pe o motocicletă, în  spatele unui bărbos cu mușchi.

Bulversată, se îndreptă spre o bancă, aflată la umbra unui copac rămuros. Dar era așa de departe! I se părea atât de departe! Când realiză că nu va fi în stare să ajungă până acolo, când văzu că pașii i se afundă în pavajul gelatinos și că tot ce era colorat în jur devenise un amestec de tonuri, de linii și de puncte…, fu luată de sub braț și o voce cunoscută, prea cunoscută, îi răsună în urechea dreaptă, doar în urechea dreaptă, de parcă cea stângă ar fi fost ocupată cu ceva mult mai important:

– Ce bine că te văd, dragă! Mai aveam nevoie de ceva borcane. Ce mă bucur că te-am zărit! Nu mă mai întorc singură acasă. Uf, picioarele mele! Dar ce ai? De ce nu vorbești?

Era pentru prima dată când se bucura că o auzea pe pisăloagă. Era fericită că o scăpase de alunecarea în hăul dezorientării, al gândurilor, al neputinței.

            Intră în casă. Un miros de deodorant bărbătesc o trezi de tot la realitate. Realitate?

– Ce faci? Te plimbi? Te aștept de trei sferturi de ceas. Nu-mi găsesc cămașa de la tine. Știi care. Cea pe care mi-ai luat-o de ziua mea. Ce faci? Nu-mi spui odată? A fost o căldură cumplită în mașină. Cred că iar am probleme cu ventilatoarele. Trebuie făcută o revizie serioasă. Tu nu vezi că răscolesc peste tot? Ai chef să strângi atâtea după mine? Bine… Tu ești de vină! Să nu-mi reproșezi nimic! Ai vorbit cu Lari?… Ce ai?…