Cristina Luca-Parapiru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Galați, România și are 15 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Cel mai drăguț copil

Probabil că orice copil a fost comparat la un moment dat în viața lui cu altcineva. Nu contează dacă era vorba de un frate, de un alt membru al familiei, de un coleg de la școală… a existat cineva. Și nu cred că există copil căruia să îi convină să audă:

            – Fratele tău este mult mai talentat la ceva decât tine!

            – Sora ta se îngrijește cu mai multă atenție decât tine!

            – Colegul tău a luat o notă mai mare decât tine!

            – Prietenii tăi sunt mai cuminți decât tine!

            Sună familiar? Probabil.

            Sportul favorit al familiei mele este să mă compare pe mine, cu mine. Cu mine de când eram mai mică. Și, credeți-mă, nu există niciun standard mai ridicat decât propria persoană.

            – Când erai mică, erai mai curioasă/ mai cuminte/ mai organizată/ mai ascultătoare, de ce nu mai poți fi așa și acum?

            Ce poți răspunde la asta?

            Uneori mă uit în poze vechi și mă întreb – oare sunt chiar eu? Îmi amintesc lucruri pe care le făceam când eram mică și mă întreb de ce le făceam. De parcă persoana aceea nu ar mai exista. Nu este ciudat?

            Și totuși, toată lumea pare să o placă pe ea mai mult decât mă plac pe mine, cea de acum.

            – Crezi că eram mai simpatică atunci când eram mică? am abordat-o eu pe verișoara mea, Miruna, care mă cunoaște de când nu pronunțam bine s-urile.

            – Nu prea îmi amintesc mare lucru de atunci. Ai fost întotdeauna gălăgioasă.

            – Mulțumesc frumos, m-am ofensat eu.  

            Nu puteam să îi întreb pe ai mei, fiindcă părinții fac prea multe concesii. Urmau să-mi spună ceva de genul Vai, dar tu ai fost mereu un copil minunat! sau Pentru noi, ești perfectă așa cum ești! și până la urmă n-aveam să primesc un răspuns la întrebare.

            Puteam să îi încerc pe prietenii mei. Nu mă cunoșteau ei din antichitate, dar ceva-ceva știau.

            – Uită-te la poza asta, i-am zis eu Ștefaniei, vârându-i în față o poză cu mine la grădiniță, zâmbind dintr-o rochiță albă.

            – Este atât de drăgălașă, remarcă Ștefania nedumerită.

            – Uită-te numai la zâmbetul ăla! m-am ofticat eu. Nu ți se pare fals?

            – Nu îmi vine să cred că sunteți aceeași persoană, gesticulă Ștefania. Dar măcar acum știu că era o vreme când purtai rochii…

            – Mă lași, am pufnit eu.

            Era clar că nu urma să rezolv nimic nici cu Ștefania, iar pe ceilalți prieteni ai mei îmi era prea frică să îi întreb. Adevărul este că nu aveam încredere ca o poză cu mine în rochiță să circule prin clasă.

            Am decis că poate e cazul să discut cu bunicii mei. Speram să fie neutri – deși aveam senzația că știam deja ce urmau să zică.

            – Poți să descrii pe mine când eram mică? l-am întrebat eu pe bunicul.

            – Vaaai, spuse el pe tonul ăla care era semn că avea să se adâncească într-o poveste. Ce copil drăgălaș erai! Ce ascultătoare, ce isteață, ce…

            – Am prins ideea, m-am descurajat eu.

            – Uite cum mă întrerupi! Nu ai fi făcut niciodată asta când erai mică!

            – Cum eram eu mică? o chestionez pe bunica.

            – O, puiule, zise bunica, mai ții minte când mergeam amândouă în parc și ne jucam? Și tu alergai și râdeai, iar eu încercam să țin pasul cu tine?

            – Da, buni, dar te-am întrebat…

            – Mai ții minte când ne-am întâlnit cu doamna aceea simpatică și cu câinele ei? Și când tu…

            – Buni, nu vorbeam despre asta…

            – Vino să-ți dea buni o îmbrățișare! zise bunica. Iar eu chiar nu aveam cum să o refuz.

            Cu bunica în brațe, am și uitat de investigația mea.

            Până la urmă, mi-am dat seama că nu mai aveam pe cine să confrunt în afară de mama și de tata:

            – Tati, eu eram mai drăguță când eram mică?

            – Nu, zise el.

Asta da surpriză!

            – Credeam că îți plăcea mai mult de mine când eram mai mică și mai ascultătoare, mai deșteaptă, mai frumoasă…

            Interveni și mama în discuție:

            – Ai fost, cu adevărat, cel mai drăguț copil.

            – Evident…

            – N-am terminat, zise ea. Ai fost un copil drăguț, dar nu te-am schimba pe tine pentru nimic în lume. Fiindcă da, ești mai puțin ascultătoare, de rochițe ai cam uitat, iar uneori ești prea impertinentă pentru o domnișoară…

            – Noi te iubim, interveni și tata. Nu te-am schimba nici pentru zece de tine de când erai mică.

            După aceea, ne-am luat toți în brațe, iar mama mi-a zis să mă duc să îmi termin temele. Eu m-am răstit, așa că mi-au confiscat tableta pentru acea zi.

            Uneori, mă uit la pozele cu mine de când eram mică. Și, sincer, chiar eram un copil drăguț!

            Bine, acum sunt de nenumărate ori mai drăguță.