Damian-Ovidiu Nistorescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Mușetești, județul Gorj, România și are 22 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Flori de lumină peste întuneric 

Îndepărtări sihastre și fără de cusur, 
Înțelegând balade și voci cusute-n șnur. 
Acolo unde luna apune peste noi, 
Și soarele răsare, acoperit de nori! 

Acolo suntem noi și vă privim uimiți: 
De ce sunteți sălbatici? De ce nu vă iubiți ? 
De ce vă pierdeți glasul în ziduri de război, 
Când cerul încă-și varsă lumina peste voi? 

Noi suntem stele 
Și vom rămâne noi, 
Din praful unei stele 
Se nasc mereu alți noi. 

Suntem doar umbre în marea de lumină, 
Scântei purtate-n noapte de-o lume ce suspină, 
Și fiecare suflet, oricât ar fi de frânt, 
Păstrează-n el o rază din primul legământ! 

În marea de-ntuneric, să nu priviți cu teamă, 
Căci stele nu judecă și nimeni nu condamnă, 
Ele vă lasă doar lumina ca răspuns: 
Că omul se ridică atunci când e pătruns! 

Noi suntem stele 
Și vom rămâne noi, 
Din miile de astre 
Răsar mereu alți noi! 


Ce sunt ei ? 

Ce sunt ei, doar simple ființe ? 
Sau suflete cuprinse 
În corpuri omenești. 

Cum să dezvălui 
Dragostea divină, 
Când tu ești slab 
Și nu gândești! 

Aș căuta adânc 
În fiecare carte, 
Să văd exact finalul 
Temut, nu agitat! 


Oprindu-mă să plec 

Am buzele sucite 
Când mă gândesc la tine. 
Uscate de iubire 
Când te-am pierdut, să știi! 

Deși mi-apari în vise, 
Eu nu le mai dezleg, 
Prea vii îmi par iluzii 
Ce tot spre tine merg. 

Alunec în uitare, 
Regret că nu am timp, 
E limita la care 
Sunt mort în labirint. 

Iar ușa de scăpare 
O văd, dar nu am timp. 
Apari ca o fantasmă, 
Oprindu-mă s-o-nchid.

În jur ești tu și marea, 
În jur e ca-n povești. 
Ce știu e că, într-o zi, 
Vom regreta pe veci! 

Și poate că iubirea 
Nu pierde, nici nu cere, 
Ci doar condamnă timpul 
Să doară în tăcere!