Daniela Mariana Banciu-Calu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 60 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Șoapta frunzei – Viața în culorile toamnei

Pentru mine, toamna a fost întotdeauna cel mai frumos anotimp. Poate mi s-a părut așa pentru că m-am născut în septembrie.

Toamna era timpul frunzelor căzute: arămii, galbene, maronii. Erau atât de frumoase! Creau pe pământ un covor spectaculos, în mii de culori.

Îmi plăcea să trec cu picioarele prin grămezile de frunze foșnitoare. Ce senzație! Când eram copil eram mai curajoasă, eram neinhibată. Nu țineam cont de părerea lumii și mă tăvăleam prin grămezile de frunze adunate de pe aleile parcului. Ce miros! Ce frumusețe! Frunzele uscate trosneau sub greutatea corpului meu, se fărâmițau și se prindeau de hainele și părul meu. Mă tăvăleam și râdeam fără motiv.

Aerul mirosea a pământ reavăn și a lemn vechi, iar printre crengile golașe lumina se strecura în fâșii subțiri, desenând umbre care păreau că se mișcă odată cu vântul. M-am oprit pentru o clipă și am ascultat: foșnetele frunzelor aveau un ritm aproape viu, când domol, când neliniștitor.

Am făcut încă un pas, apoi încă unul, încercând să fiu atentă în jur. În depărtare se auzea un ciocănit rar, poate o ciocănitoare sau poate doar o creangă lovită de alta. Totuși, aveam senzația că nu eram singură. Nu era nimic pe care să-l pot vedea, niciun sunet clar care să-mi confirme bănuiala, doar acel instinct ciudat care îmi grăbea pulsul.

Mi-am întors încet capul. În urma mea rămăsese doar covorul de frunze răvășite de pașii mei. Vântul a ridicat câteva dintre ele și le-a purtat într-un cerc leneș, acoperindu-mi urmele aproape la fel de repede cum le făcusem. Am zâmbit fără să vreau; frunzele își ascundeau secretele cu o naturalețe desăvârșită.

Am tras fermoarul hainei până sub bărbie și am pornit din nou, urmând aleea îngustă care dispărea printre trunchiurile cenușii. Cu fiecare pas, senzația de necunoscut creștea, dar, odată cu ea, și curiozitatea. Indiferent ce mă aștepta dincolo de următoarea cotitură, simțeam că drumul acesta avea să schimbe ceva ce nu puteam încă numi. Simțeam că ceva se va schimba!

Am obosit plimbându-mă prin parc. M-am așezat pe o bancă și am privit spre copaci.

Lângă mine, legănată de aer a planat ca un fulg și s-a așezat o frunză arămie, de o frumusețe uimitoare. Parcă bucăți de soare se ascundeau în culorile ei.

Cufundată în contemplarea frunzei de lângă mine, atât de desăvârșită încât părea pictată, am auzit o șoaptă care venea chiar de la ea:

-Ce mai faci tu? Cum te simți?

Am rămas uimită la auzul cuvintelor frumoasei frunze. Oare chiar vorbea? Vorbea cu mine! Poate aveam vedenii! Cum să vorbească o frunzuliță? Am privit în jur, aleea era aproape goală. Nu era nimeni care să mă ia în râs!

Desigur, era imposibil să vorbească. Și totuși…

Mi-am făcut curaj și am intrat în vorbă cu ea:

-Tu vorbești? am întrebat-o.

-Poate că da. Poate nu!

Nu știam dacă visam, dacă imaginația îmi juca feste sau dacă toamna avea într-adevăr puteri ascunse.

-Dacă tot mă întrebi, atunci îți răspund: ,,Mă simt ca și cum viața mi-a trecut fără să o trăiesc. Am rămas cu mari regrete’’.

-Nu e prea târziu să-ți îndeplinești visurile, zise frunzulița.

-Așa crezi?

-Da! Uite, eu, verde fiind, îmi doream mereu să fiu o frunză arămie. Credeam că nu e posibil pentru mine: doar celelalte frunze reușeau. Și iată-mă, acum, la trei luni distanță, ce arămiu frumos am în nervurile mele!

Frunza părea mândră de culoarea ei. Îi priveam nervurile aurii care străluceau în lumină.

-Da, poate ai dreptate!

Mintea mea plecase într-o călătorie de explorare a posibilităților. Poate frunzulița avea dreptate: mai aveam timp să trăiesc momente fericite, care să-mi încălzească inima cu bucuria reușitei.

Oare visurile au termen de valabilitate?

Era absurd să port o conversație cu o frunză! Când să-i răspund frunzei, o pală de vânt a antrenat-o împreună cu alte surate ale ei, care o așteptau pe pământ, într-un vârtej care urma să le ducă într-o nouă viață. O nouă viață le aștepta.

Am rămas pe bancă încă mult timp după ce frunza dispăruse în dansul ei cu vântul.

Priveam aleea din parc, acoperită de frunze arămii și aurii. Oamenii treceau pe lângă mine grăbiți. Unii vorbeau la telefon, alții își făceau planuri pentru ziua următoare. Eu, în schimb, eram undeva între prezent și visare.

Am plecat din parc cu pași mărunți, dar cu sufletul mai ușor decât atunci când intrasem. Am simțit că ceva se schimbase în mine. Mă uitam la oamenii care treceau pe lângă mine și aveam senzația că îi văd altfel. Poate pentru că mă vedeam și pe mine altfel. De multe ori privim lumea prin starea pe care o purtăm în noi, iar în ziua aceea parcă îmi lăsasem pentru câteva clipe povara jos, pe banca din parc, lângă frunza care îmi vorbise.

Ce ciudat! O frunză căzută dintr-un copac reușise să-mi spună în câteva cuvinte ceea ce oamenii din jurul meu nu reușiseră să-mi spună în ani întregi. Sau poate că mi-au spus, dar eu nu eram pregătită să aud.

Am urmărit o frunză purtată de vânt până când s-a pierdut printre pașii trecătorilor. Libertatea cu care se lăsa dusă m-a făcut să mă gândesc la mine. Atunci mi-am imaginat cum ar fi să plec. Nu neapărat departe. Nu neapărat pentru mult timp. Doar să plec.

Să urc într-un tren într-o dimineață de toamnă și să privesc pe fereastră dealurile, pădurile și satele care se perindă unul după altul. Să cobor într-un oraș pe care nu-l cunosc și să mă plimb fără grabă pe străzile lui. Să mă opresc într-o cafenea mică, învăluită în aroma cafelei și să ascult zgomotul oamenilor din jur. Să mă așez pe o bancă într-o piață și să privesc viața curgând.

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât simțeam că în sufletul meu se trezea ceva ce credeam adormit pentru totdeauna.

Entuziasmul! Nu acel entuziasm zgomotos al tinereții, ci unul liniștit și profund, asemenea unei lumini care se aprinde încet într-o cameră întunecată.

Mulți oameni cred că îmbătrânirea înseamnă închiderea unor uși. Și poate că unele uși chiar se închid. Dar experiența m-a învățat că există și uși care se deschid exact atunci când nu mai ai așteptări. Poate că adevărata călătorie începe în momentul în care încetăm să ne mai judecăm pentru ceea ce am pierdut, ce nu am făcut, cum ar fi putut fi și începem să ne bucurăm de ceea ce avem și încă putem face.

Am privit din nou cerul..

Soarele apunea încet, colorând norii în nuanțe de aur și aramă, asemenea frunzelor din parc.

Și, pentru prima dată după foarte multă vreme, nu am simțit că apusul vorbește despre sfârșit, ci despre început.

După discuția cu frunza, care a fost, poate, doar o plăsmuire a imaginației mele, am rămas cu această întrebare în gând: ,,Dacă nu acum, atunci când voi începe să trăiesc puțin și pentru mine?’’