Daria Gabriela Taru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Voluntari, județul Ilfov, România și are 15 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Ritmul inimii ei

Ascuns printre paginile lecturii obișnuite de seară, m-am cufundat într-o stare de nostalgie amestecată cu melancolie. Dintr-o dată, amintirea clapelor fine ale pianului m-a purtat înapoi pe scena ultimului concert la care am avut privilegiul de a mă lăsa răpit de vânt alături de notele muzicale. Ultimele minute în care muzica a putut să îmi încânte urechile prin sunetele sale copleșitoare, înainte ca tăcerea sa devină stăpâna mea.

Am fost readus la realitate de către propria mea minte și de atingerea caldă a Nalei, singura mea prietenă loială, deși este doar un câine. Ascuns în fotoliul vechi din colțul camerei depresive, unde singura sursă de lumină era o lampă primită de la o fantomă din trecut de care nu pot scăpa, praful devenise un chiriaș permanent în acest apartament, dar se făcuse comod mai ales pe pianul acoperit de o pânză neagră, precum un mormânt al fostei mele vieți. Aveam doar douăzeci și ceva de ani când am rămas fără auz complet. Medicii mi-au spus clar că nu se mai poate face nimic, lăsându-mă surd tot restul vieții. Din acel moment, haosul provenit de la anxietatea de care nu pot scăpa în niciun fel, o furtună de gânduri neastâmpărate din cap care pun stăpânire pe mine zilnic, s-a stabilit în interiorul meu. Toată viața mea se învârtise în jurul muzicii, dar de atunci mi-am pierdut complet drumul și nu mai știam cine sunt cu adevărat. Tot ce vreau să fac în prezent este să mă ascund la mine în apartament, departe de orice interacțiune umană, fiindcă un ghem de fire amestecate mă consumă până în punctul în care nu mă mai interesează nimic și nimeni.

Într-o seară banală de joi, izolarea mea a fost spartă din cauza faptului că am rămas fără provizii, așa că am fost obligat să părăsesc sfera de confort a apartamentului pustiu, strângând în mână lesa Nalei. Mă simțeam închis într-un film mut, cu oameni mișcându-și buzele în conversații de neatins pentru mine, cu mașinile trecând fără zgomot, iar simpla mea existență era lipsită de orice sunet. M-am retras spre magazinul de la marginea cartierului, căutand alimentele potrivite și suficiente. Atunci am auzit-o.

        Nu a fost o voce, un strigăt sau nimic asemănător. A fost un sunet grav, perfect ritmat, care a străpuns tăcerea din capul meu precum un tunet din mijlocul nopții. Pentru câteva clipe, am crezut că îmi imaginez, dar cu cât mă apropiam de raftul de unde auzeam, bătaia se intensifica. Nala s-a lipit de piciorul meu, iar eu m-am lipit de unicul sunet captivat de urechile mele în ultimul deceniu. Lumea din jur a rămas în continuare mută, dar ritmul din pieptul ei devenise singura poliță de asigurare între imaginația mea și realitate.

Mi-am dat seama destul de târziu că se uita la mine, probabil simțind privirea mea hipnotizantă asupra ei. În acea mișcare scurtă, inima ei a început să alerge, speriată sau doar surprinsă de mine, fiindcă eram un străin care o fixa in mijlocul culoarului de brânzeturi. Strângând puternic lesa Nalei, mi-a adresat o întrebare pe care tăcerea mea a înghițit-o fără să se gândească nici măcar o clipă.

Întoarcerea în scorbura mea nu a mai fost o retragere în izolare, ci începutul noii mele obsesii. M-am așezat pe scaunul pianului învăluit de praf. Ritmul inimii ei mi-a rămas întipărit în minte și încă pulsa cu o claritate neimaginabilă în timpanele mele moarte.

În următoarele luni, am avut un singur obiectiv: compunerea unei piese care nu îmi aparținea mie, ci ei. Transformam bătăile inimii unei străine în cea mai importantă capodoperă a mea. Nu trecea o zi în care să nu lucrez la scopul existenței mele, iar cu ajutorul Nalei, am reușit să o finalizez.

Eram nevoit să împărtășesc muzica mea cu oamenii, fiindcă aceasta este dorința oricărui pianist, așa că am riscat totul pentru o singură seară și am organizat un mic concert în sala de repetiții a cartierului. Speram din tot sufletul ca zvonul despre revenirea unui pianist surd o va atrage în sală. M-am așezat la pian, simțind tremurul ușor al Nalei care se ghemuise la picioarele mele. Până să ating prima clapă, tăcerea a redevenit stăpâna mea absolută pentru câteva secunde, dar degetele mele au început automat să traducă ultimele luni de obsesie printr-un sunet pe care doar eu îl simțeam. Nala a ridicat capul de pe podea și a ciulit urechile, iar timpanele mele moarte au explodat de bucurie. Fata a cărei inimă m-a ajutat să îmi colorez viața a intrat în sală, ascunsă printre rândurile din spate. Ne-am regăsit în tăcere și așa piesa noastră muzicală începe.

Am construit o viață împreună în următorii ani și fiecare zi a sunat ca o partitură perfectă. Inima ei a rămas muzica mea, precum un ghid într-o lume complet mută, până într-o dimineață de primăvară. M-am trezit, dar am observat că Nala era extrem de agitată. Mi-am întors privirea spre sunetul care îmi bucura urechile zilnic, dar în interiorul meu s-a așezat o liniște nouă și străină. Mă comportam ca o persoană disperată pentru a găsi o modalitate prin care să o fac să revină lânga mine, însă sunetul care mi-a oferit o șansă nouă la viață se oprise definitiv. În mintea mea s-a făcut întuneric total, odată cu ultima ei bătaie de inimă. Am simțit cum frigul din incăpere pune stăpânire pe mine, iar respirația mi se sacadează și se oprește încet. Știam că propria mea ființă începe să dispară într-un abis învăluit de întuneric și ca aveam să devin doar o simplă urmă care a pășit pe pământ.