Filip Andrei Baca participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 10 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Povestea unui șoricel

A fost odată un șoarece care, nu se știe cum, ajunse într-un aeroport. Acolo mirosi ceva bun.

– Mmm! Brânză! zise acesta.

Brânza ședea frumușel într-un troller tras de un bărbos.

Șoricelul, pe care îl chema Chiți, se sui în geamantan. Cum tot mânca el acolo, nu-și dădu seama cum ajunse în cala avionului. Doar atunci când aeronava decolă, realiză unde era cu adevărat.

Acum era în alertă.

– Ajutor! Săriți! Vin bolovani sub formă de trollere spre mine!

Din întâmplare, Chiți găsi o gaură în avion. Sări din avion și apoi regretă ce făcuse: jos era un hău de te lua cu amețeli, nu alta. Chiți ameți. Când ajunse la nori, se trezi că acum urcă, în loc să cadă. Apoi căzu din nou. Odată ajuns la nori, urcă iar. Apoi căzu. Și tot așa.

Când se mai mișcă, își dădu seama unde este: pe un nor.

„Norii aceștia zici că sunt de vată de zahăr”, își zise Chiți în gând. Era fantastic!

Chiți sărea acum sute de metri în înălțime, atât de gonflabili erau norii!

Dar tot binele spre rău sau răul spre bine? Nu contează, întrucât Chiți căzu atunci într-o tornadă. De parcă nu era suficient, spre el se îndrepta o sârmă ghimpată.

– Aaaaaaaau! strigă Chiți când se trezi cu burta rasă de păr.

Colac peste pupăză, un avion cu elice veni spre el și-l lipi de elicea sa. Chiți ameți. Avionul reuși să scape din tornadă. Acesta fu aruncat atât de departe, încât zbură peste Oceanul Atlantic, picând direct în Pădurea Ecuatorială Amazoniană, cea mai mare pădure de pe planetă.

În sfârșit, pot vorbi în termeni planetari. Lui Chiți și avionului le luă aproximativ zece minute să cadă printre copacii împânziți de liane.

– De ce se mișcă pământul? Sau poate doar ochii mei, zise Chiți amețit.

Șoricelul văzu atunci în fața lui un jaguar (o pisicuță mai mare, atât tot…). Chiți spălă putina până când aceasta sclipi. Se urcă într-un copac, de greu i-ar fi văzut vârful, până la o scorbură, nu prea sus, și se băgă în ea.

Felina se ridică în două picioare și-și băgă laba cu ghearele scoase în scorbura bietului Chiți. Acesta abia dacă mai putea să se ferească: jaguarul aproape că ajunse să-l rănească cu gheara.

Încercând să se ferească de atacurile jaguarului, Chiți se sprijini de un perete al scorburii și căzu în gol.

Pe peretele de care se sprijinise Chiți era un buton. Dacă apăsai butonul, peretele s-ar fi dat la o parte, iar jos ar fi fost o gaură interminabilă. Ei bine, când Chiți se sprijini de perete apăsă, în același timp, butonul. Peretele se dădu la o parte, iar Chiți căzu în gaură.

După aceea, Chiți o luă la dreapta, stânga, sus, jos, față, spate, buclă, sud, est, nord, vest, spirală.

Drumul până la fundul găurii dură cincisprezece ore, dintre care Chiți reuși să doarmă cinci.

Ajuns jos, Chiți ar fi trebuit să se facă praf, din cauza căzăturii, doar că atunci când deschise ochii își dădu seama că era într-un laborator ciudat și că se afla pe o pernă surprinzător de moale. Mai observă faptul că lângă el era o seringă cu acul de un metru. Aceasta era pe jumătate umplută cu un lichid bizar: era mov cu buline albastre, culorile se schimbau între ele, la fiecare treizeci de secunde, devenind albastru cu buline mov.

Chiți observă îngrozit că savantul din laborator voia să-i injecteze acel lichid în corp.

Rozătoarea sări de pe pernă și urcă scările din colțul camerei, care duceau către suprafața Pământului, timp de 23 de ore. Extenuat, intră într-o scorbură de sub rădăcina unui copac. Un fâsâit strășnic se auzi din spatele său: nefericitul Chiți nimerise în vizuina unei anaconde.

Fu mâncat! În burta anacondei nu era nicio sursă de lumină, cu excepția unei dinamite cu fitilul aprins.

BUM! făcu dinamita.

Chiți zbură prin gura șarpelui și fu azvârlit departe în aer și se lovi de un parașutist. Căzură amândoi în siguranță într-un deșert de sare. Scăpase de anacondă, dar acum era vânat de un vultur.

Chiți urcă o movilă și se aruncă în gaura din vârful ei.

– Ha! Ha! Nu mă prinzi, nu mă prinzi, vultur care oricum n-ai dinți! strigă obraznicul șoarece.

– Mai vedem noi! scrâșni vulturul din cioc și începu să-și bage capul în gaură ca să ajungă la enervanta rozătoare.

Apoi pământul se prăbuși sub picioarele lui Chiți.

– Prânzul meu! strigă Igăl, căci așa se numea vulturul.

– Pericoooool! strigă Chiți.

Șoarecele avu noroc și nu căzu pe o suprafață tare, ci într-un nămol fierbinte.

– Aaah!… Ce bine e!… E ca la Terme… Sau la Spa… Aaah!…

Nimerise într-un vulcan noroios care se pregătea să erupă! Când acesta erupse, nămolul fu expulzat afară cu atâta forță încât îl storcoși pe săracul Chiți aflat deasupra (legile gravitației se învață în gimnaziu). Când șoarecele și noroiul ajunseră la suprafață, mai urcară mult și bine datorită presiunii, după care Chiți fu aruncat ceva mai departe de vulcan.

Vulcanul acum arăta mai degrabă ca un gheizer care-l împroșca pe Igăl cu noroi.

– Chiar că nu te prind, șoarece cu dinți! bombăni vulturul trecând pe lângă Chiți, și se îndepărtă pe jos, pentru că aripile îi erau murdărite de noroi. Și fără să se mai uite înapoi, zise:

– Jur că asta nu-i ultima dată când ne vedem!

Chiți se uită cu ochii bulbucați la pasăre, pe urmă, își văzu de drum.

După ce merse o vreme se simți de parcă era lipit de un perete invizibil. Lumea începu să se învârtă atât de repede încât tot ce mai vedea era o culoare compusă dintr-un gri petrol extrem de deschis și albastrul cerului. Era una dintre mașinile acelea care merg prin deșerturile de sare, construite ca să doboare recorduri în viteză, pot depăși viteza sunetului și seamănă mai mult cu o rachetă decât cu o mașină.

Ei bine (de fapt nu-i, prea bine), Chiți era lipit de una dintre roțile acestei rachete-mașini.

Cu ajutorul forței centrifuge, Chiți fu aruncat departe până pe Marte, unde se întâlni cu marțieni. Acești marțieni erau cilindrici și galbeni, înalți cam de jumătate de metru, aveau buze mov, părul cachi, unsprezece tentacule galben-roșii la bază și un fel de urechi roz formate din linii curbe. Aceștia împroșcau cu acid fluoroantimonic, cel mai puternic acid din Univers. Chiți trebuia să se ferească de acest acid împroșcat de marțieni.

Veni o furtună de praf, care-l luă pe sus pe Chiți și pe marțieni. Profitând de faptul că marțienii nu vedeau bine prin furtuna de praf, Chiți le legă tentaculele și astfel marțienii formară un cerc. Legați, marțienii se împroșcau între ei cu acid și astfel Chiți reuși să se salveze.

Mergând, Chiți întâlni alt tip de marțieni. Arătau ca omuleții verzi, dar erau roșii.

– Salut! zise Chiți. Vin de pe planeta Pământ. Mă puteți ajuta să mă întorc acasă?

– Desigur! Te putem ajuta.

Îl puseră pe Chiți într-un tun și aprinseră fitilul de la baza tunului. Chiți zbură ca o ghiulea înapoi pe Pământ, ateriză exact în fața căsuței sale, unde fu întâmpinat cu mare bucurie de către familia sa.