Gabriela Gutiera Moldovan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Lopatnic, raionul Edineț, Republica Moldova și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Când am uitat de familie?

Oare când am stat la masă-n familie?
În afară de botez, nuntă sau Paște,-n aprilie?
Când oare am uitat de soră, de frate,
De locul natal, de rudele toate?

Oare când casa noastră, neobservat, s-a golit
Și prispa, de colb, s-a acoperit?
Când glasul din curte, brusc, s-a întrerupt,
Lăsând vântul să latre  într-un colț din trecut?

Oare când ne-am schimbat cu toții la față?
Când am uitat de „dor”, de cei ce dau viață?
Când am început să zâmbim la fotografii,
Să ne deranjeze mesaje, apeluri la ore târzii?

Oare când, ultima oară, pur și simplu, am dat?
Când, ultima oară, în supărări, am cedat?
Am întins brațele pentru îmbrățișare?
Am făcut aproapele fericit... când oare?


Spală-mă

Și-a transformat supărările în toamne,
Le-a lăsat să fulgere, să tune,
Apoi rugase cerul: „Doamne, Doamne,
Nu mă lăsa să le transform și-n brume.”

Nu mă lăsa să le transform în gheață,
Chiar dacă-i tare, albă și curată.
Mi-e teamă să mă pierd prin viață,
Mai bine plouă-mă, să fiu curată.

Spală-mă de oameni care dor,
De uși deschise fără de căldură,
De ochi ce mi-au trezit fior,
De mâini ce uită de măsură.

Spală-mă de tot ce m-a-ntristat,
De pași ce m-au ținut un timp în loc,
De tot ce încă nu m-am vindecat,
De vorbe ce atrag viclean în joc.

Lasă-mi în suflet doar ce-i viu,
Un strop de cer și-un drum curat,
Să pot iubi așa cum doar eu știu
Și să nu uit de unde am plecat.


S-a îngustat drumul spre sat

S-a îngustat drumul spre sat,
Intrarea nu-i ca altădată,
Doarme câte-un lanț lăsat,
Să păzească câte-o poartă.

Au plecat toți, rând pe rând,
Luând grijile în spate,
Și-au zis: „Ne-ntoarcem în curând”,
Dar orologiul prea mult bate.

Pe la ferestre nu-i lumină,
Iar cei ce așteptau cu drag
Au obosit prea mult să țină,
Tremurându-și mâna în toiag.

Urlă cucul, nu mai cântă,
Peste cuibare goale-n sat,
Ciocănitoarea, fără țintă,
Bate în lemn ca un oftat.

Încet, fântânile o să sece,
Drumul spre ele e uitat,
Iar timpul trece, trece, trece,
Fără să-ntoarcă vreun plecat.