Ioana Chirvasă participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Tulucești, județul Galați, România și are 12 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Călătoria unei dorințe

Seara se apropia. În timp ce văzduhul se întuneca, soarele își retrăgea lumina brațelor sale. Eu așteptam venirea nopții pentru a-mi începe misiunea.

Întunericul s-a lăsat deasupra lumii. Acesta era semnalul meu că începe aventura. Împreună cu surorile mele mă pregăteam pentru decolare. În acel moment enumeram în minte tot ce am învățat despre zbor. O secundă mai târziu am pornit în căutarea dorințelor și am sărit în umbra întunecată a cerului.

La scurt timp după aruncarea mea spectaculoasă și a celorlalte stele căzătoare, am zărit un băiețel care s-a uitat la mine două secunde apoi a închis ochii. Dintr-odată spre mine zboară o dorință imensă. Mi-am dat seama imediat că era a copilului pe care l-am văzut mai devreme. Așa că întind brațele și imediat o prind, ținând-o strâns ca să nu poată fugi. Acum că aveam dorința, trebuia să ajung cu ea la Stelarul Suprem. El îndeplinea toate doleanțele pe care noi i le aduceam.

Majoritatea oamenilor cred că noi, stelele căzătoare le îndeplinim dorințele de îndată ce ei și le-au pus. Dar nu e așa.  Nu e atât de ușor pe cât pare. Treaba noastră e mult mai complicată: după ce am luat o dorință, trebuie să traversam Lumea Interstelară, locul unde trăiau toate tipurile de stelele căzătoare, pe un drum lung și obositor, plin de tot felul de obstacole. Abia apoi vom ajunge la Palatul Dorințelor, unde Stelarul Suprem își făcea treaba, îndeplinind dorințele, iar toate astea trebuiau făcute în maxim 24 de ore. Dacă depășeai acest termen, dorința dispărea și nu se mai împlinea. Deci, da, ce facem noi e destul de complicat.

Revenind la misiunea mea, acum trebuia să traversez Lumea Interstelară ca într-un final să ajung la Palatul Dorințelor. Mai întâi am trecut prin labirintul asteroizilor, de unde cu greu am reușit să ies. Nu găseam nici o ieșire, până când, la un moment dat, mi-am amintit de lecția despre labirint de la Școala Stelară. Fiecare stea căzătoare înainte de a-și putea începe misiunea trebuie să știe totul despre ce va întâlni pe drumul spre Stelarul Suprem și cum să se descurce, astfel s-a creat această școală. Învățasem că pentru a putea evada dintre asteroizi trebuia să urmezi praful strălucitor care ieșea dintre cei care construiau drumul corect. Așa am reușit să trec de primul obstacol.

După o scurtă pauza pentru a-mi trage sufletul, am pornit mai departe printre comete. Aici nu a fost la fel de greu de trecut, deoarece era necesar doar să fii agil ca să poți ajunge pe partea opusă pericolului. Iar norocul meu a fost că agilitatea era unul dintre punctele mele forte.

În continuare totul a mers bine, fiecare obstacol întâlnit era ușor de trecut, urmând cu mare atenție lecțiile de la Școala Stelară. Până când, la un moment dat, am întâlnit un grup de creaturi ciudate, nemaivăzute până acum, care păreau inofensive, dar aparențele înșeală. Am încercat să trec pur și simplu pe lângă ele, dar evident că m-au oprit.

Dintre zecile de ciudățenii ce-mi stăteau în fața a pășit înainte cea mai înaltă dintre ele. Părea să fie liderul lor. Mi-a spus că pentru a trece am două variante: prima era să le dau dorința ce-mi strălucea în mâini, iar cea de-a doua era să răspund provocării lor. Nu știam ce să aleg. În niciun caz nu le-aș fi dat dorința băiețelului, si nu știam ce poate ascunde provocarea, dar având în vedere faptul că nu mai aveam mult timp la dispoziție din cele 24 de ore, nici pe aceasta nu era indicat să o aleg. După ce am cântărit cu atenție ambele variante, am hotărât că decât să pierd dorința dând-o de bună voie unor creaturi misterioase, mai bine dispărea în timp ce mă sacrificam pentru ea. Așa că am ales a doua varianta, provocarea.

Sinceră să fiu, nu știam dacă am luat o decizie prea bună, dar spre norocul meu, nu a fost atât de greu și nici nu a durat mult timp. De fapt a fost chiar foarte simplu, ca în toate poveștile citite la Școala Stelară când personajul principal se întâlnea cu un uriaș care îi bloca drumul și îl lasă să treacă doar dacă ghicea ghicitoarea sa. Exact la fel s-a întâmplat și acum, doar că în loc de uriaș era un grup de creaturi ciudate. Am răspuns repede la întrebarea lor și am plecat mai departe spre Palatul Dorințelor.

Într-un final am ajuns la porțile palatului. Acolo m-au întâmpinat gărzile care au verificat cine sunt și ce vreau să fac înăuntru. Am intrat. Acolo, oriunde te-ai fi uitat, puteai observa grămezi imense de dorințe deschise. După ce am traversat un hol destul de lung am ajuns la Stelarul Suprem. Îl vedeam pentru prima dată.  Arăta precum o minge uriașă strălucitoare. Lumina lui era foarte puternică. Acest aspect m-a făcut să  îmi dau seama că de fapt Stelarul Suprem era Soarele. I-am dat dorința pe care tot drumul până la el am ținut-o cât de strâns am putut, dar totuși cât mai delicat ca să nu o sparg, iar el a luat-o ușor și a deschis-o. Din ea a ieșit o imagine cu mama băiețelului de la care aveam dorința, intrând în casă cu multe bagaje, iar băiatul o îmbrățișa. Atunci și eu si Stelarul Suprem ne-am dat seama că băiatul își dorea ca mama lui să se întoarcă acasă. Așadar, Soarele a luat praf stelar, a presărat dorința și apoi a suflat amestecul pe geamul palatului.

Așa magia Stelarului a făcut ca mama băiatului să se reunească cu fiul său. Băiatul era fericit. Astfel misiunea mea s-a încheiat.