Ioan Feier participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Vadu Izei, Județul Maramureș, România și are 49 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                 Copilul nimănui

					
                                        Născut din vise și iubiri
					Ce s-au frânt în urma timpului de ieri
					Și a rămas în lume copilul,
					Copilul sufletului meu.

					Lăsat în ura vitregiilor străine,
					La marginea destinului curat,
					Să treacă sfera de bucurie
					Lângă alții ce l-au acceptat.

					Flămând de bucurii,
					Dorind o clipă de pace și a fi,
					Dar așteptarea lasă urme
					De durere și neîmpliniri.

					Dorința de urcuș nu încetează,
					Să simtă porți ce se închid,
					Dar eu, copilul lăsat în stradă,
					Reușesc să cred că nu-i pustiu.
					
					Nu-i drumul gata să se închidă,
					Iar porți mai sunt că lumea-i vie.
					Mai sunt și buni în lumea de cleștar,
					Nu-s toți șmecheri și cioplicari.

					Cioplicari în caracterele vecine,
					Dar ei rămân urâți de alții,
					Că sunt mișei lui Iisus ce l-au pus pe cruce
					Și azi în lumea cea vecină cu a mea.
                                                            
					Ei văd în mine ce ei n-au reușit să facă,
					Ce n-au putut și s-au înfiorat,
					Dar m-au luat exemplul pur de viață.
					Se poate și cu speranță.



              				       Poarta încuiată

					 Soartă bună din destin,
					 Să trăiesc printre străini,
					 Să fiu dus mereu, mereu,
					 Să plec din satul meu.

					 Să vin rar acasă-n grabă,
					 Să nu am mamă și tată,
					 Să găsesc poarta încuiată
					 Și pe nimenea pe-acasă.

					 Merg și vin pe drum pustiu,
					 Gândul dorului copil,
 					 Gândul farmec și iubire,
					 Mama-i dusă-n veșnicie.

					 Tata-i dus, e dus de seară,
					 Se-ntoarce-n primăvară,
                                         Primăvara vieții noi.
					 Doamne, ai milă de toți.

					

                                              ”Ecoul speranței”

					Sufletul brăzdat de visele
					gândului ce vin și trec ușor,
					răzleț în corpul muribund,
					În inima vremelnică cu doruri,
					cu mintea mereu ageră spre împliniri,
					Ce trec prin universul eului meu.

					Întrezăresc oceanul împlinirii
					dincolo de mine și eul înfrigurat
					de alte timpuri și rosturi ale zorilor,
					Zorilor ce nu aș vrea să mai apună nicicând,
					că e frumos, frumosul în doi.
					Brăzdat de speranța gândului și a inimii.

					Sufletul și trupul hoinărind
					în lumea de flori, de cântec, de stolul de păsărele,
					de doruri și gânduri spre împlinirii,
					ce trec de dincolo de veșnicii.
					Apusul nu-l doresc, dar îl aștept,
					Ca o odihnă de după truda vieții.

					În trecerea vremurilor voi fi nemuritor
					prin toate câte sunt,
					căci cineva din departe scrie,
					scrie al vieții mele album,
					Fapte și povești cu cântec
					și nimicul vieții mele trist.

					Cântul inimii și eul,
					și trupul și sufletul ecou,
					ecou al împliniri de idei,
					de vise și de câte sunt,
					trecute toate în dor și amintiri.
					Căci am trecut și eu pe aici, chiar ieri.