Ioana Ilieși participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Prundu Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud, România și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

ARICIUL ÎNVAȚĂ O LECȚIE DIFICILĂ

(POVESTIRE)

  Un arici simpatic își făcuse culcuș sub rădăcinile unui brad, pe malul unui pârâu de munte. În fiecare noapte ieșea la plimbare prin împrejurimi, căutându-și hrană și prieteni.

   Într-o seară se opri lângă un cuib cu ouă păsări. Voia să fure un oușor ca să-și stâmpere foamea, dar tresări la auzul unui foșnet din apropiere. Ar fi vrut să se ascundă, dar n-apucă să facă doi pași mărunței, așa cum sunt pașii lui, căci în fața lui se opri din alergare o iepuroaică sălbatică.   

   -Bună seara, Rici-Arici! salută iepuroaica.

   -Bună seara, Bot-Cenușiu! îi răspunse ariciul. Ce m-ai speriat!  

   -Nu te teme, Rici-Arici! Te caut de o oră. Eu am venit la tine cu o mare rugăminte. Unuia dintre puișorii mei nu i-au crescut mustăți și râd toate animalele din pădure de el. M-am gândit că tu ai mulți țepi și mi-ai putea dărui câteva din ele, ca să aibă și copilașul meu ceva țepi pe boticul lui.

   -O, bietul de el! îi răspunse ariciul, mișcat de această poveste. Cât de trist poate fi puișorul tău! Eu pot renunța la câțiva țepi, Bot- Cenușiu. Din câteva mii de țepi, lipsa unui mănunchi nu o să mă deranjeze. Apropie-te și smulge-ți câți dorești!

   Bot-Cenușiu se apropie de Rici-Arici și-i smulse țepi după pofta inimii.  

     –Rici-Arici, ne-ai făcut un mare bine mie și fiului meu! Îți mulțumim pentru generozitatea ta! zise Bot-Cenușiu, făcând salturi de bucurie.

   -Să-i fie de folos fiului tău! îi răspunse ariciul, făcând efortul de a nu lăsa să se vadă că suferea din pricina usturimilor provocate de smulgerea țepilor.

   Rici-Arici se plimba hai-hui prin pădure ca să uite de durere. Auzi un foșnet tot mai aproape de el și un grup de hermeline apărură pe poteca îngustă.

   -Salut, Rici-Arici! Ce bine că am dat peste tine! Toate animalele pădurii vorbesc despre tine și generozitatea ta nemăsurată.

   -Salut! Mă bucur, adăugă ariciul zâmbind.

   -Știi că ne-ai putea fi de folos și nouă, hermelinelor? Coada noastră a năpârlit de câteva zile și tare neplăcut este să ne o vedem așa, golașă. Fii bun și dăruiește-ne și nouă câțiva țepi, să ne împodobim coada!

   -Tare mi-ar plăcea să vă ajut, dar…

   -Să nu spui că ne refuzi tocmai pe noi! sări cu gura Lina-Hermelina.

    -Fă și tu un gest nobil, te rugăm! insistă o altă hermelină.

   -Bine, fie! Luați-vă câțiva țepi…

   Hermelinele tăbărâră asupra bietului arici și-i smulseră țepi din toate părțile. Satisfăcute că și-au împlinit dorința, erau cât pe ce să plece fără să-i mulțumească binefăcătorului lor, dar una dintre ele îi aruncă din mers câteva vorbe.

   -Mulțumim mult, Rici-Arici! Să ne vedem cu bine! A! Ce codiță frumoasă avem acum!

   După ce se îndepărtară, se porniră pe bârfit.

   -Prostuțul de el! L-ați văzut ce caraghios e acum? Mai are doar câteva smocuri de țepi. Ochii lui îi sclipeau de durere, dar niciun geamăt n-a scos, s-a abținut, ca să nu râdem de el! 

   -O, da, i-a fost rușine să-și recunoască suferința, adăuga o altă hermelină. Bine că suntem noi arătoase! În curând va trebui să mergem la spectacolul de circ din Poiana Luminoasă, interveni Lina-Hermelina, adâncindu-se în întunericul pădurii, alături de suratele ei.                                                                 

   Ariciul nu avea vederea bună, dar auzul și mirosul îi erau foarte bine dezvoltate, deci auzise tot ce spuseseră hermelinele și ochișorii lui negri se scăldară în lacrimi. „Câtă lipsă de recunoștință!” șopti ca pentru sine. Pielea-l ustura tot mai tare, iar pe alocuri sângera. Ce să facă acum? Simți un miros pătrunzător și auzi grohăind un animal pe-aproape. Dădu să se ascundă după o tufă de ferigă, dar trupșorul lui suferind se lovi de două picioare puternice înfipte în pământul reavăn. Le adulmecă, timid . Pfu! Era un porc mistreț.

   -Unde te grăbești, ciudățenie mică? Altfel nici nu ți-aș mai putea spune… Parcă ești un mușuroi de cârtiță ce poartă pe spate un smoc de ace, ca o coamă! îi aruncă plin de aroganță Înglodatul.

   -Te rog, lasă-mă să mă duc la culcușul meu! Nu-mi face rău! spuse Rici-Arici aproape plângând.

   -Ce spui? Vrei să pleci înainte să-mi dai câțiva țepi? întrebă Înglodatul, aplecându-și râtul amenințător. Uită-te la râtul meu! M-am zbătut într-o capcană și mi s-a ros părul de pe rât. Cum să apar în fața sălbăticiunilor pădurii cu râtul despuiat?

   -Îți înțeleg suferința, dar crede-mă că nu mai pot să renunț la țepi, îngăimă ariciul, înduioșat de suferința mistrețului, dar conștient că a greșit mult lăsând să i se smulgă atât de mulți țepi.

   -Da? Tocmai pe mine mă refuzi? Chiar pentru mine nu mai ai țepi de dat? Păi nu aveai tu cu miile? Hotărăște-te! Ori îmi dai de bună voie, ori ți-i iau singur! se răsti Înglodatul și-și apropie colții plini de mocirla umedă din care ieșise de puțin timp.

   -După cum văd, n-am de ales! Ia-ți și tu câțiva țepi, zise ariciul, resemnat.

   -Bună decizie, Rici-Arici! Stai cuminte! De ce tremuri așa? guiță Înglodatul în timp ce-și apropie colții lui fioroși de ghemotocul de cărniță tremurândă și smulse câte un smoc de țepi dintr-o dată.

   Când scăpă din gura Înglodatului, Rici-Arici se grăbi să fugă spre casă. Nu mai dorea să se plimbe. Se îndreptă grăbit spre bușteanul căzut peste Pârâul Învolburat și, tulburat peste măsură, nu văzu că din direcția opusă venea tacticos un râs, cu mersul lui domol, de felină. Când ajunse în dreptul lui, ariciul îi simți apropierea. Cu pielea își înveli boticul și piciorușele, așa cum o făcuse de multe ori, dar acum nu mai avea țepi care să-l apere.

   -Ce o fi eu cu acest ghem mișcător? Nu seamănă cu niciun animal pe care l-am întâlnit până acum! mieună Râs-Pătat, adulmecându-l, precaut. Are aspectul unui pietroi, dar simt cum freamătă viața sub ghemul tremurând. Fără să-l mai analizeze, îi dădu o labă și răsturnă ciudata vietate în apa rece ca gheața, ce se rostogolea grăbită spre poalele muntelui.

   Luat de valurile reci, Rici-Arici simți fiorul durerii care-i străbătea toată făptura. Aproape că îl cuprinse amețeala. Când simți că, dacă nu se va salva din  apă, va fi pierdut, înotă voinicește spre mal și se prinse cu lăbuțele de o rădăcină de copac. Cu ultimele puteri se îndreptă spre culcuș. Își adună multe frunze în jurul trupșorului năpăstuit, savură o râmă și adormi. Când se trezi, își dădu seama că hibernase toată iarna, că trupșorul lui se acoperise cu păr și spini. Părăsi culcușul plin de mândrie. Ieși în căutare de hrană. Era o noapte de primăvară. Frunzișoarele plantelor erau de un verde crud și aveau un miros plin de prospețime. Își găsi în curând un melc și își stâmpără foamea. După câțiva pași, simți mirosul celor care îi provocaseră suferințele sfârșitului de toamnă. Șovăi. Să înainteze sau să se ascundă până a nu apuca să li se încrucișeze cărările? Nu! își zise hotărât. Nu ar vrea să fie toată viața un fugar fricos. Înaintă.  Simțurile lui nu-l trădaseră. Erau chiar ei,  Bot-Cenușiu, Lina-Hermelina și surorile ei, Înglodatul și Râs-Pătat. Îl petrecură cu privirile, dar nimeni nu-i sări cale.  Rici-Arici se îndepărtă fără a-i băga în seamă, ca și cum nu i ar fi observat. 

   -Cu ce spini s-a înarmat acest arici! spuse Râs-Pătat, plin de admirație.

   -Bine că n-ai dat peste ariciul amărât și despuiat cu care ne-am întâlnit în toamnă, guiță Înglodatul. Era vrednic de milă. A insistat să-mi iau de pe spatele lui câțiva țepi și, ca să-i fac pe plac, mi-am luat câțiva, dar nu mi-au fost de niciun folos. Mi-au căzut de pe râtul meu puternic în prima baltoacă în care m-am tăvălit.

  Rici-Arici  zâmbi plin de înțelegere. „Înglodatul este și un mare mincinos!” își zise în gând ariciul care-i ignoră pe cei pentru care își puse viața pericol, deși nu meritau.  De atunci Rici-Arici nu a mai renunțat la niciunul dintre spinii lui, înțelegând că el este protejat de pericole doar atunci când este apărat de aceștia. A învățat să nu fie generos cu cei care nu merită bunătatea lui. Învățase o lecție usturătoare, dar acum se simțea mai puternic.