Ioan Avram participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Cluj-Napoca, România și are 73 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Mănunchiul de cruci 

Orice om are-o cărare, precum peștele pe lac,
Prin câmpuri de anghinare sau pe un prundiș posac,
Drumul urcă sau coboară prin ale vieții răscruci,
Fără-a ști, duce-o povară ca pe un mănunchi de cruci.

Orice om își duce-n spate, apărând a lui povară,
Lunecând pe valuri line sau urcând semeț pe scară,
Colindând prin lumea vastă ca un călător haihui,
Adunând zile senine sau nori negri amărui.

Și prin neguri dese, grele, ori sub soare arzător,
Calcă iarba dimineții sau un drum sfâșietor,
Fiecare pas îl poartă mai aproape de hotar,
Unde-și numără tăceri și-și cântă dorul hoinar.

Câteodată cade frânt sub povara ce-l apasă,
Se ridică-n  strâns de dinți, cu privirea mai sfioasă,
Strânge-n pumni nădejdea caldă ca pe-un jar nestins în vânt,
Și din propria lui rană crește iarăși legământ.

Iar când timpul se adună ca nisipul într-un ceas,
Lasă urme prin țărână, lasă umbră după pas,
Și-nțelege-abia târziu, la apus de grea cărare,
Că povara i-a dat aripi, nu doar piatră de-ncercare.

Și când drumul se sfârșește la margini de asfințit,
Lasă-acolo doar țărână și un nume drag, șoptit,
Dar în urma lui rămâne, ca un semn sub jurământ,
Felul cum și-a dus povara drept și demn pe-acest pământ. 


Pe poteca înserării

Oare-i vântul care bate pe poteca înserării,
Moș Gerilă crapă piatra, căutându-și un popas,
Poate trece Strâmbă-Lemne, cu povara întrebării
Pentru ziua ce se naște rătăcind prin vechi atlas?

Gândurile mă frământă, cer în taină dezlegare,
Viața fierbe sub tăcere, ținând sufletu-n impas,
Timpul sapă urme-adânci, ca o mare-n tulburare,
Și-mi împinge pașii-n valuri fără țărm și fără glas.

Chiar zăpada vrea să-mi scrie pe-al meu suflet cu tăcere,
Gerul mușcă fără milă dintr-un vis neîmplinit,
Sunt doar ciobul de oglindă ce caută mângâiere
Într-o noapte fără margini, sub un cer necontenit.

Sunt o barcă fără vâsle pe o mare de-ntuneric,
Unde umbre fără nume îmi dau roată ne-ncetat,
Ceru-i ca un clopot sumbru, cernând aproape bezmetic,
Dar în mine-o rugăciune încă nu a încetat.

Se destramă-ncet hotarul peste marea de regrete,
Însăși sarea de pe buze îmi lasă un gust amar,
Rătăcesc prin miez de noapte printre umbrele discrete,
Căutând o stea pierdută în al vremii calendar.

Dar se crapă-n zări deodată geana blândă-a dimineții,
Valul care mă zdrobește se preface-ncet în drum,
Regăsesc în mine țărmul, dincolo de ceața vieții,
Și-mi clădesc din nou speranța peste tot ce-a fost acum.

Din adâncul disperării ‘nalț un far spre mântuire,
Să îndrepte-a vieții navă către-un țărm adevărat,
Nu-i furtună să mă-nfrângă, nici noian de rătăcire,
Cât în piept mai bate dorul de lumină necurmat.


Timpul curge, dar dorul nu dispare 

Mai trece dorul tainic prin ograda-mi argintie
Și-n ochii mei renaște-o lume ce-n drum s-a risipit,
Căci pe ale timpului aripi e un zbor cu-a lui mantie
Și anii îmi trec ca stelele ce-n zare s-au topit.

Şi parc-a fost odată, dar totuși ieri părea să fie,
Când zorii dulci deschideau luminii drumul lor ușor,
Iar pașii mei de prunc purtau o lume de magie,
Sperând că spinii vieții s-or frânge iar în drumul lor.

Și-n seri târzii, când bolta-și petrece al său măreț festin,
Și vântul poartă șoapte stinse dintr-o lume prea departe,
Revin la mine vremuri vechi c-un farmec cristalin,
Și aduc povești ce-s scrise în stelele de noapte.

Pe drumuri prăfuite rătăcesc încet, abia pășind,
Și pietrele mă știu de parcă în ele-i viața mea,
Ating trecutul cald ca pe-un luceafăr vechi, dar blând,
Și-mi odihnesc privirea vie, în visul ce dormea.

Pe uliți goale caut glasuri ce n-au mai răsunat,
Căci timpul, crud stăpân al lumii, le-a șters fără cruțare,
Și tot ce-a fost în viață, abia acum s-a luminat,
Lăsând în urmă gânduri și o ultimă cărare.

Sub bolți de cer senin mă poartă iarăși pasul meu,
Și-adie blânde șoapte, parcă vin din veacuri moarte,
Un  vechi suspin, din gânduri, îmi bate lin în pieptul greu,
Și trece, ca un strop de vin, în viața cu de toate.

Doar timpul curge-n lume, dar dorul nu dispare,
El trece printre zori și moarte ca un râu de nestăvilit,
Și-n orice clipă grea, când sufletul în alb răsare,
Se naște iar speranța dintr-un nour risipit.