Iulia Stavre participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Slatina, județul Olt, România și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Ariciul înfuriat

A fost odată, o familie de arici, mama Ariela, tata Ariel, băiatul Aricel și fetița Aricela. Locuiau în Anglia, în vecinătatea unei păduri și aveau o casuță cu verandă și hamac. Cei patru arici erau foarte fericiți, copii se jucau toată ziua, mama era o bucătăreasă incredibilă iar tata meșterea în jurul casei. Le construise copiilor un balansoar și acum încerca să le facă o bărcuță cu care să se plimbe pe lacul din mijlocul pădurii.

Într-o zi, pădurea începu să fie defrișată urmând să se construiască un cartier nou de locuințe. Ariel era tare abătut că împreună cu membrii familiei trebuiau să se mute din căsuța lor minunată. Nici nu a mai apucat să termine bărcuța că a început să exploreze și să întrebe în stânga și în dreapta unde să își construiască o nouă căsuță. Cum șantierul părea că se va extinde tot mai mult, s-a hotărât să plece cu familia în sudul Londrei, cel mai apropiat oraș. Aflase el că acolo există cartiere de case, care au grădini englezești primitoare, pe suprafețe mari, care le vor permite să se așeze așa încât să nu stingherească în vreun fel locatarii.

Într-o dimineață devreme, împreună cu Ariela și cei doi copii, cu două valize mari și două rucsace, cei patru arici au pornit la drum. Din grădină în grădină, din cartier în cartier, dormind sub cerul liber în nopți cu lună plină, după câteva săptămâni de mers pe jos, au ajuns într-o grădină englezească curată, îngrijită, cu o mare varietate de flori și culori, dalii roșii, albe și galbene, gladiole portocalii, cârciumărese ciclamen, și toate modelele de trandafiri, tufe, cățărători, buchetari. Era așa de frumoasă această grădină că părea decupată dintr-o fotografie. La capătul peluzei cu gazon întreținut perfect se afla un crâng de unde începea o mică pădure, la capătul căreia se afla un pârâu.

— Nu ne vom instala prea aproape de apă să nu fim inundați toamna, în perioadele ploioase, dar nici prea departe ca să putem să ajungem cu ușurință să bem, când ni se face sete, spuse Ariel cu înțelepciune.

La adăpostul unei tufe de hortensie, cei patru arici începură să își construiască  o căsuță mai încăpătoare și mai luminoasă decât cea pe care o avuseseră în pădure.

Părinții s-au apucat de treabă, tata meșterea la căsuță iar mama trebăluia încercând să încropească o zonă pe care să o dedice bucătăriei unde să prepare masa. Aricel și Aricela au plecat prin grădină, să exploreze împrejurimile.

Nu s-au îndepărtat prea mult de locul unde rămăseseră părinții că, deodată, într-un luminiș, auziră glasuri pițigăiate care se jucau:

— Super, hai, pasează.

— Șut și goool, zise cățelul alergând în continuare după minge.

Pe tabela din copac, doi guguștiuci îndrăgostiți țineau scorul partidei de fotbal. Cei doi arici se opriră nedumeriți. Nu le venea să creadă câte vietăți sunt aici și ce drăguț se jucau fotbal. În echipa cățelului jucau doi șoricei și două veverițe. Cealaltă echipă avea căpitan un pisoi, doi castori și doi iepurași.

Dornic să își facă noi prieteni, Aricel a intrat pe terenul de fotbal și le-a spus:

— Bună, pot să mă joc și eu cu voi?

— Dar cine mai ești și tu? întrebă curioasă  Mița Veverița.

— Sunt Aricel, noul vostru vecin. Ne construim căsuța la tufa mare de hortensii.

— Cum să te joci fotbal? întrebă Relu Cățelul nedumerit.

— Tu ne vei sparge mingea pe loc, adăugă Mița Veverița răstit.

— Ce ace ascuțite ai! au adăugat castorii.

Aricel se întristă. Degeaba a încercat Aricela să îl împace, a luat-o la fugă prin pădure spunând că se înapoiază acasă.

Aricela a rămas să mai vorbească cu ceilalți, le-a povestit de ce au fost nevoiți să plece de la căsuța lor din pădure și cât de lung și întortocheat a fost drumul lor până aici.

Cei zece prieteni au lăsat deoparte partida de fotbal și s-au așezat în jurul ei. Aricela avea harul poveștilor și o dată ce a început să vorbească, prietenii au rămas uimiți de cunoștințele ei și câte locuri văzuse o dată cu plecarea familiei sale din pădure. Guguștiucii au rămas pe creanga stejarului. Au ascultat-o și ei cuminți.

Aricela le-a povestit despre parcurile din centrul orașului, pline de oameni care se relaxează, se plimbă, aleargă, fac sport, se plimbă cu barca, stau pe iarbă la soare sau pe șezlonguri la umbră. Le-a spus că în drmul lor au trecut chiar pe lângă palat dar din păcate nu au văzut-o pe Regină doar pe niște paznici serioși și caraghioși cu niște căciuli de arici pe cap. Grupul de prieteni a fost cucerit de poveștile Aricelei și apoi s-au hotărât să se joace de-a v-ați ascunselea ca să o includă și pe ea în joaca lor.

Spre seară, gașca s-a destrămat dar și-au promis că se vor vedea a doua zi, fiecare ducându-se spre casele lor, așa că Aricela a pornit cale întoarsă spre noua căsuță. Tata tocmai instalase hamacul și din bucătărie se simțea un miros amețitor de mâncare, semn că mama gătise pentru cină ceva special.

—Am venit, spuse Aricela.

— Ce bine, mi-e o foame de lup, și mama nu mi-a dat voie să mănânc fără voi spuse tatăl Ariel.

— Aricel nu e cu mine, el a plecat mai devreme de la joacă.

— Cum așa? Unde? întrebă speriată mama.

— Nu știu. Nu a ajuns acasă?

— Aricela, ce s-a întâmplat? Nu ați fost împreună? insistă mama.

— Ba da, dar ceilalți nu au vrut să joace fotbal și cu el și s-a supărat. Eu am rămas și le-am povestit despre noi și locurile pe care le-am văzut când am traversat orașul, apoi ne-am jucat de-a v-ați ascunselea și nu știu cum a trecut timpul. Aricel a spus că vine acasă, nu știu unde s-a dus.

— Hai să-l căutăm până nu se întunecă de-a binelea decise tata și porni hotărât spre pădure.

Ariela și Aricela, porniră în urma lui strigându-l pe Aricel.

Era o seară liniștită în pădure, nici o mișcare, nici un semn că Aricel este pe-aproape. La un moment dat, Aricela și-a ridicat privirea și a zărit cuibul guguștiucilor pe ramura unui copac de deasupra capului său. Noroc că cei doi încă nu adormiseră:

— Hei, Aricela ce s-a întâmplat? o întrebară îngrijorați.

— Aricel a plecat de la joacă dar nu a ajuns acasă. Ne temem că s-a rătăcit și nu cunoaște împrejurimile, nu știe să ajungă acasă.

— Putem să vă dăm o mână de ajutor, poate îl găsim până se întunecă, spuseră păsările în cor.

— Mulțumim, luați-o voi înainte.

— Dăm o tură și revenim.

Când animalele jucăușe au refuzat să îl includă în joaca lor, Aricel s-a supărat așa de tare pe țepii lui că a decis să plece pe loc ca să nu le mai dea motiv de râs celorlalți. A rupt-o la fugă spre casă, însă, cum nu cunoștea bine pădurea, a luat-o în sens opus drumului pe care ar fi trebuit să ajungă la mama și tata.

După ce nu a mai auzit vocile animalelor jucăușe s-a oprit din alergătură să-și tragă sufletul și s-a uitat în jur. Nu recunoștea nimic. S-a învârtit toată după amiaza, la stânga, la dreapta, părea că se învârtește în cerc, și după un timp și-a dat seama că nu reușește să găsescă hortensia. A început să plângă, pesemne că se rătăcise. În liniștea serii se auzeau doar suspinele lui Aricel când o voce destul de stridentă și înțepată zice:

— Ce gălăgie e aici? Nu te mai poți odihni în pădurea asta. Hmm.

De teamă, Aricel se opri din plâns ca prin minune.

— C-caut h-hortensia mare și înflorită să ajung acasă la părinții mei, rosti în șoaptă micuțul arici.

— Pff, sunt multe hortensii înflorite în pădurea asta, de unde să știu unde ți-e casa, spuse Rița Vulpița căci pe ea o deranjase plânsul micuțului Aricel.

— Dar ce cauți tu singur în pădure, cum de ai ajuns tocmai aici, lângă vizuina mea?

— Animalele jucau fotbal. Am vrut și eu să joc cu ei dar au râs de mine că am țepi și le sparg mingea, povesti Aricel și ochișorii i se umplură din nou de lacrimi.

— A-ha, înțeleg făcu Rița Vulpița.

— M-am înfuriat tare, am început să plâng și cred că am rătăcit drumul spre casă. Ce mă fac eu acum?

— Hmm, cine se supără se pedepsește singur. Puteai de pildă, să faci o glumă și îi cucereai pe toți. Dar tu, nu doar că te-ai înfuriat ci ai și fugit și uite în ce încurcătură ai intrat.

— Of, chiar așa, ce să mă fac, n-o să mai ajung niciodată acasă, începu să se vaiete Aricel.

— Din păcate se lasă seara și nu putem face mare lucru, nu te las pe drumuri, te invit în vizuina mea și mâine îți vom căuta familia.

—Vai de mine și de mine, ce vor zice mama și tata când vor vedea că nu am ajuns acasă, începu Aricel să plângă din nou.

Ultimele raze ale soarelui îmbrăcaseră în auriu frunzișul pădurii când cei doi guguștiuci observară că Rița Vulpița stătea de vorbă cu Aricel. Deîndată incepură să dea rotocoale pe deasupra vizuinei și Aricel îi recunoscu:

— Ajutor, vă rog să mă ajutați să-mi găsesc familia.

— Aricel noi am venit să te căutăm, hai cu noi, te ducem la părinți.

Înainte de a porni la drum, Aricel îi zâmbi Riței:

— Mulțumesc pentru sfaturi și pentru ajutor, ai fost tare drăguță cu mine.

— Ehh, cu vârsta devii mai înțelept, dădu din umeri Rița Vulpița și căscând se îndreptă spre vizuină. Noapte bună, dragilor, le spuse plictisită.

— Pe curând, Rița spuseră cei trei în cor.

Cei doi guguștiuci i-au arătat lui Aricel drmul spre casă. Când și-a întâlnit părinții și sora se întunecase de-a binelea în pădure. Noroc că luna era plină și lumina cu argintiu poteca pădurii. Aricela a promis că nu-l va mai lăsa singur pe Aricel. De atunci, Aricel nu s-a mai înfuriat niciodată. A devenit cel mai glumeț dintre toți prietenii din noul lor cartier. Cred că uneori, la teatrul de vară din pădure are și spectacole de stand-up comedy.