Karina Homorodean participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Sibiu, România și are 21 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Pilda firii

Te strig și mă sting în acest străfund
În jurul meu un văl de dor se țese
Și nu mai am puterea să-l confrunt
În noapte-l las în versuri să se verse.

Te recunosc în vis lucid și-mi pare
C-ai chipul făurit din praf de stele
Iar ochii tăi albaștri dulci mă taie
Însângerate-mi sunt speranțele eterne.

Tu tot străin îmi ești de adevăr
N-ai să cunoști regretul amintirii
Parfumul meu strident la tine-n păr
Cu fir de aur fin, sortit iubirii.

În sumbrul har al ispitirii mele
Ai pus pudoarea ta de pueril
Iar pentru o secundă de plăcere
Mi-ai aruncat liniștea în exil.

Numai de aș muri aș trece peste
Iar tu să mă îngropi în pilda firii
Căci viața noastră-i pânză de poveste
Și doar speranța-i dată nemuririi.


Pădure deasă

Dorul de tine poartă margini fără urmă de sfârșit
Mă pierd în regăsirea căii de ieșire din infern
Cutez să cred că-n mii de feluri, păcatul mi l-am ispășit
Dezleagă-mi veșnicul blestem, al neputințelor etern.

Întunecatele-ți poteci de lacrimile mele-adânci
Se duc spre râuri reci și-n noapte, se deschid sfios
În luminiș pus-ai prăpăstii ce despart înalte stânci
Ești criptic și neînțeles, sfârșitul meu cel mai frumos.

Zadarnic rătăcesc prin văi cătând a tale dedesubturi
Cu cântul meu să îți descopăr sufletul din rădăcini
Uitat-ai lacătul deschis în ale mele așternuturi
Iubesc cu foc un suflet trist, înfășurat în mărăcini.

Am străbătut destul a tale-ți iluzorii plaiuri mândre
Iar într-o zi am înțeles că nu-ți voi fi nicicând aleasă
Acum evoc din amintiri uitatele-ți priviri plăpânde
Și ochii cerului meu gol, ce stă într-o pădure deasă.


Înfrângere promisă

Acum sunt mai pustie ca oricând
M-așteaptă o înfrângere promisă
De când e locul tău la mine-n gând
Și poarta înspre dor e larg deschisă.

Se-aud în gol semnalele cum sună
Acum e timpul să mă înarmez
Privesc înfiorată sus, spre lună
Când tu mă strângi în brațe, eu visez.

Apoi încep scuturile să cadă
Când vraja nopții zdruncină rațiunea
Știu, blândele speranțe n-o să piardă
Ci își vor recunoaște slăbiciunea.

În golul meu adânc, un foc dansează
Mai sunt câteva nopți pân’ la asediu
Aș vrea să pot să știu ce mai urmează
Dar timpul este singurul remediu.

Ridic spre cer un arc cu o săgeată
Neștiind dacă voi nimeri vreo stea
N-am îndrăznit să cer minuni vreodată
Însă aș cere acum de mi s-ar da...