Karina-Simona Sidovici participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 51 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Vacanța mare

Cer nu prea mai era, căci de câteva zile apa dinlăuntrul lui îl golea.

Soniecica privea uimită cum ploaia curgea solidă, așezându-se în straturi moi și limpezi peste oameni și peste viețile lor. Casele, ca niște bărci răsturnate, sprijineau cu greu apa, fără să se opună iar gardurile din nuiele se țineau de mână ca să nu se răstoarne.

Cerul se clătina iar femeile satului se văicăreau zălude, ziua și noaptea, de preaplinul de apă din curțile lor.

Deschise fereastra larg și întinse mâna către cuib.

Mereu avea grijă să se asigure că streașina era suficent de largă, cât ploaia să nu se abată prea mult peste rândunele.

Lângă cornișa casei, își făcuse apariția un cuib de rândunele. Cuibul acela era o altă lume, neatinsă de oameni. O lume ascunsă, dar în alt fel decât lumea ei.

Vacanța de vară îi plăcea cel mai mult.

Dimineața se trezea târziu, mânca cireșe, castraveți cu miere și seara asculta povești în bucătăria pe care curând unchiu’ Ion o reparase și o vopsise ca cerul.

Bunica Teodora știa atâtea povești că nici una nu semăna cu alta și Soniecica de aceea era mirată…unde s-ar fi oprit ele, dacă ea nu le-ar fi ținut minte?

Ploaia nu contenea. Soniecica, de la fereastră întoarse capul spre bunica.

Povestea începu.

 Într-un ținut îndepărtat era un sat în care oamenii munceau mult și seara chefuiau ca să uite de grijile vieții. Fiecare se lăuda celuilalt cu micuțele averi strânse din truda zilnică.

 Au venit apoi timpuri grele,  presărate cu războaie, mulți săteni pierduseră din câștiguri însă cu toate acestea, oamenii satului, ai căror ani era greu să îi numeri pe degete, își păstraseră optimismul si buna dispoziție, pe care și le împărtășeau ori de câte ori se întâlneau la o vorbă sau la un pahar de vin.

 Într-o iarnă, se zice că a bătut la ușa cârciumii din sat un moșneag, atât de bătrân, că nu mai avea nici dinți și nici vedere bună, însă mintea lui era mai ageră ca a unui prunc. Și moșul avea cu el o cutie din lemn de nuc, închisă într-o parte cu un lacăt.

-O cutie ca acea din pod?- întrebă mirată Soniecica. În vara asta făcuse noi descoperiri: păpuși cu ochi de sticlă care clipesc și te privesc într-un fel neașteptat de omenesc, cutii de bomboane goale cu trandafiri galbeni și roz, căței și pisici din plastic care dăinuie și te lasă să îi speli de praf, pistoale de apă și mașini fără roți care nu mai au cum să plece în alt timp din calendar.

Bunica zâmbi. O clipă privirile lor se întâlniră într-un surâs.

Soniecica se întreba adeseori, cum ochii ageri ai bunicii pătrundeau așa de bine sensul lucrurilor, mai clar decât rostirea lor.

Apoi glasul bunicii continuă domol precum ploaia de afară.

 Se spune că moșneagul luă un loc la o masă, în jurul lui oamenii erau veseli iar vinul curgea din carafe, odată cu  timpul care  se scurgea și el printre gândurile și vorbele lor.

 Sătenii îl priveau cu mirare căci nu părea de prin preajma locului. Era îmbrăcat cu o vestă lungă prinsă în doi nasturi, ca doi ochi negri ce priveau sub altă formă, în același timp cu bătrânul, aceeași lume. Pe cap purta o pălărie mare care îi ascundea și ridurile și gândurile, îi ținea de ploaie dar și de soare.

 Oamenii râdeau și își ciocneau paharele cu bere sau cu vin, și uitaseră cu totul de necazurile de acasă.

 În acel dans rotund al stărilor de spirit, moșul a deschis cutia și le-a spus, că acolo în ea, sunt visele lor și că nu costă nimic să le dea fiecăruia ceea ce își dorește mai mult și mai mult.

 Și oamenii privind în cutie,  au privit în propria lor inimă, au pătruns în ochiul pământului și din acel moment totul reîncepu pentru ei, viețile lor se schimbară. 

Ploaia trecuse și Soniecica se urcase din nou în pod.

Soarele apăru și el timid aruncând niște pete plăpânde de lumină pe lucrurile din jurul ei.

Deschise nerăbdătoare cutia cu jucării.

Praful se răspândi în jurul ei.

-Soniecica unde ești? Te așteaptă copiii afară! – glasul bunicii, cald ca soarele amiezii, răsuna vesel din curte.