Maria-Ruxandra Graur participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Tulcea, România și are 29 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Dedublare

Ți se întâmplă și ție să te trezești noaptea și să nu mai poți să adormi la loc? Mie, da. Destul de des. Vii cu mine la o țigară? Nu contează dacă fumezi sau nu, doar ne ținem de urât. Poate așa ni se face somn. Vorbesc în șoaptă, ca să n-o trezesc. Îmi dau seama după cum respiră când doarme și când se preface. Pe aici, încet. Nu aprinde lumina pe hol, te rog! Nu te speria, frigiderul face așa. Acolo e un prag și la dreapta e balconul.

Ia un loc, te rog! Nu sta în picioare! Știu, e puțin cam mic și pe lângă asta cam înghesuit. Sunt prea multe lucruri pe aici. Lucruri de care nu mai am nevoie și care, oricum, nu ar mai încăpea în casă. Ele și florile. Asta are bobocei, vezi? La început uitam să le ud, dar de la o vreme m-am obișnuit cu ele și cred că am început să le înțeleg. Cel puțin cât să-mi dau seama când au nevoie de apă. Poți să iei scaunul ăla! A fost scaunul bunicii mele, să știi. Mai ales în ultimii ei ani, stătea aici ore în șir și se uita afară. Nu mi-a spus niciodată la ce se gândea și nici eu n-am întrebat. Îmi dai, te rog, bricheta? E pe pervaz, în spatele tău.

E o noapte frumoasă, nu-i așa? Mereu am asociat noaptea cu mașinile astea care trec rar și cu sunetul vântului printre crengile copacilor. Chiar și pauza dintre ele se aude într-un anume fel, nu crezi? Ca respirația cuiva care doarme. Ziua nu e deloc așa. Ziua e mereu plină de oameni, de lucruri și de întâmplări. Azi, uite acolo, la blocul din față, la etajul trei, o femeie întindea rufele aplecată peste balustradă și vorbea singură sau oricum cu cineva dinăuntru. Copiii urcau împleticiți și somnoroși pe scările astea, cu niște ghiozdane lăbărțate. Două pisici făceau echilibristică pe bordură, în timp ce un bătrânel cobora cu niște flori în mâna lui care tremura și peste toate se așezase lumina aburindă a dimineții. Ceea ce vreau să spun este că acum, tocmai lipsa lor creează un contrast și face ca locul ăsta să pară un decor de teatru dosit la întuneric, o recuzită neînsuflețită pe care se pune praful.  

Uneori, noaptea, când vin aici, mă vizitează imaginile zilei. Memoria mea suprapune trecutul peste prezent și atunci apare un ecou, un fel de nostalgie pentru toate întâmplările astea consumate și izbutite, ca niște lucruri care parcă s-au întâmplat de-a dreptul într-o altă viață. Era un vers într-o melodie pe care o mai ascult „E îngrozitor cât de departe e momentul anterior”. Ai simțit vreodată asta? Iartă-mă, m-a luat gura pe dinainte. Mi se întâmplă uneori. Dacă te-a luat somnul și vrei să mergi la culcare, nu mă supăr. Eu mai rămân. Cred că mai fumez o țigară. Vrei și tu una? Uite, acolo pe masă, pachetul este lângă lampă.

Ce spuneam? A, da! Spuneam că uneori noaptea mi se pare totul fix pe dos. Mi se pare că am visat femeia cu rufele, copiii și soarele și pisicile. Am impresia că de fapt abia acum m-am trezit. E ca și cum noaptea, există o altă versiune a mea, care în majoritatea timpului doar tace și observă și abia acum, în singurătate, iese la suprafață. Când apare, mă dezvelește de toate impresiile astea trecătoare, de iluzii și îmi arată totul mult mai limpede. E ca atunci când privești un oraș de sus, din avion. La început recunoști totul, lumea în contururile și marginile ei familiare. Apoi, pe măsură ce te ridici, totul se simplifică și se simplifică și devine doar linii, lumini și forme abstracte. Viața ta, grijile tale, tristețile tale, bucuriile tale, amintirile tale, ți se par dintr-odată nesemnificative, aproape anodine. Nu mai înțelegi de ce te-ai agitat atât sau măcar te gândești că de acolo de sus agitația asta e și ea infirmă și caraghioasă. Ți s-a întâmplat să te gândești la tine ca la altcineva? Ca și cum te-ai vedea din afară? Și să-ți pară rău? Sau să-ți se facă milă? Asta am simțit când am zburat prima dată cu avionul. Nu mai auzeam nimic din ce era jos și am fost conștientă, cel puțin cât a durat impresia aia, de dimensiunea reală a propriei mele vieți. Cred că am și plâns puțin atunci, dar a fost mai mult ceva eliberator, un fel de izbăvire. Uneori, când lucrurile se complică sau simt că se întâmplă prea multe, prea repede, prea deodată, închid ochii, îmi pun centura și decolez. Sună prostesc, dar cred că dacă aș putea, aș oferi fiecărui om un bilet de avion și un loc la geam. Așa, ca să se uite la el însuși. Să se vadă dintr-o altă perspectivă.  

Nu știu dacă ai auzit vreodată de efemeride? Nu la tabele, nu la acelea mă refer, ci la efemeridele insecte. Nu mai țin minte ce căutam când am dat de articolul ăla. L-am deschis pentru că mi-a plăcut cum sună: efemer-efemeride. Sunt niște insecte care seamănă cu niște libelule-licurici, oarecum, dar nu sunt nici una, nici alta. Am zis așa doar ca să poți să-ți imaginezi cam cum arată. Ei bine, insectele astea trăiesc în forma asta o singură zi. În rest, ani întregi, stau pe fundul apelor sub formă de larvă. Se schimbă, cresc și așteaptă. Și apoi, într-o singură seară, odată la doi sau trei ani, ies la suprafață în forma lor de insecte. Atunci zboară deasupra apelor, se împerechează și mor, lăsând ouăle să se scufunde din nou. Dar dansul ăsta al lor e un spectacol sublim, un fel de miracol. Imaginează-ți doar, roiuri întregi, luminescente, care apar pur și simplu într-o seară oarecare, cu nimic diferită de celelalte. Mi se pare frumos. Fragilitatea lor mi se pare frumoasă. Te face să te gândești. Nu neapărat la ele, ci la tine însuți, la viața ta.

În ideea asta, oricât de caraghios ar suna, mi se pare că sufletul meu e o efemeridă. Nu în sensul propriu, evident. Știu, toată treaba cu sufletul e o discuție întreagă, dar hai să presupunem că există. Știi, mie mi se pare că în majoritatea timpului, sufletul-efemeridă stă undeva jos, ascuns, latent, într-un fel de mâl, în întunericul zilelor. Pur și simplu, stă. Stă și așteaptă. Stă și adună tot felul de momente, de oameni, de gesturi, de lucruri mici, unele, cele mai multe, cât se poate de banale. Face asta zile, săptămâni, ani, înghițind și depozitând cantități imense de timp. Doar că uneori, rar, prin nu știu ce forță, se desprinde de acolo și iese la suprafață. Acelea sunt fix momentele alea în care pe mine mă emoționează până la lacrimi până și o rază de soare răsfrântă pe un trotuar, o strângere de mână sau un gest de tandrețe la care sunt doar martor. Ce vreau să zic e că din tot ce trăim, se decantează doar câteva imagini, câteva lucruri pe care pur și simplu le simțim, adânc, fără să le putem explica. Uite, acum, aici, îmi vin în minte mâinile bunicii mele sprijinite de pervazul ăsta, felul cum mă salutau atunci când eu plecam sau veneam de la școală, lumina aceea a zilelor din copilăria mea trecută demult, așezată pe mâinile ei. Cred că impresia e cu atât mai puternică pentru că nimic din toate astea nu mai există. Nu știu de ce, îmi amintesc din tot, doar câteva frânturi. Un anumit cer, un anumit zâmbet, o anumită privire, un anumit sentiment care le învelește pe fiecare. Restul dispar.

Nu știu dacă ți se întâmplă și ție, dar mie mi se pare că din ce în ce mai mult îmi pierd capacitatea asta de a prinde în zbor impresiile vii. Îmi dau seama că de multe ori, noaptea, caut și mă pierd în momente pe care le-am trăit deja, fără să descopăr altele noi. Atunci mă apucă frica. Frica aia că am uitat de mine, că s-a făcut târziu, că am întârziat deja prea mult. Ți s-a întâmplat vreodată să simți așa, deodată, cu spaimă și cu entuziasm, că trebuie să trăiești? Când începi să-ți amintești cine îți doreai să fii atunci când totul părea încă posibil și neînceput. Cineva mi-a spus odată „Cât timp respiri, nu e târziu” și cred că are dreptate. Doar că aici e și capcana. Să cred că am prea mult timp, când de fapt nu fac decât să stau în spatele geamului ăsta și să mă uit la viața mea cum trece pe lângă mine. Mi-e frică de moarte, dar cred că și mai mult îmi e frică că o să vină înainte ca eu să-mi fi dat seama cum să trăiesc. Aș vrea să pot să iau cu mine ceea ce simt acum, să pot păstra mica mea revelație. Să o port la gât ca pe o busolă. Dacă aș putea să fac asta, mă întreb atunci, ce și cum aș face lucrurile diferit? Ai văzut și tu? O stea căzătoare sau poate un alt suflet care a adormit. Îmi place când e cerul limpede, așa cum e acum. Uneori mi se pare că mă uit într-o fântână și aștept să ajungă înapoi la mine toate întrebările astea la care nu am primit încă niciun răspuns.

Ai să râzi, poate, doar că mie mi se pare că noaptea se trezește acea parte din mine, care e cea mai adevărată. Și am impresia uneori, că după ce fumez, după ce verific scrumiera și închid geamul și ușa și mă duc la somn, partea asta din mine rămâne aici pe scaun. Mă așteaptă tăcută, aproape resemnată în fiecare seară, când eu nu pot să dorm. Așteaptă să vină ziua aia în care să-i spun că în sfârșit am făcut ceva de-adevăratelea cu viața mea. Că m-am hotărât în sfârșit să trăiesc.

Îmi pare rău dacă te-am plictisit cu toată vorbăria asta. Cât e ceasul? O, e destul de târziu și ar trebui să mă culc, mâine o iau de la capăt. Dacă mai stai, stinge țigara când termini. Noapte bună!

Tu poți să rămâi aici cât vrei!