Ianula Curculescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Constanța, România și are 57 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
COPILUL USCATULUI
Copilul ajunse la plajă, văzu marea întinsă ce se desfășura în fața până la infinit, îl uimi albastrul acela deschis ce-ți furau ochii și-ți vorbea marea să te unești cu ea, ce te îndemna să te arunci în valurile ei, sa te contopești cu ea și care voia să te arunci în ea acolo unde se unea cu cerul și unde nu mai era nicio diferență între cele două, unde erau una. Simți nevoia să intre în apă să se ude cu acel lichid, care făcea obiectul acelei mari visări, pe care o simți când văzu în această stare pentru prima dată acum deși mai fusese de multe ori la mare. Și ar fi vrut să pătrundă în adâncul ei, să vadă dacă nu e ceva ascuns în interiorul acelui frumos care se vedea pe dinafară. Și porni spre apă cu pași mari la început, apoi porni alergând cu voioșie, bucurându-se de fiecare pas pe care-l făcea apropiindu-se de mare. Se aruncă în valurile ei și se potoli setea de a ști ce este apă albastră, o răcoare puse stăpânire pe el, simți un fior rece cuprinzându-l din cap până în picioare. Ar fi vrut să se scalde mult timp ca să simtă în tot corpul acea înfiorare și să rămână în el ca amintire de la primul contact cu marea. Era atât de bucuros că nu credea că mai există altă bucurie mai mare. Se arunca cu capul înainte, dădea din mâini și din picioare, încercând să înoate, dar nu reușea, căci nu știa nimic despre acest lucru. Se întindea pe spate, lăsându-se în voia apei să-l țină la suprafață și privea în cerul senin și înalt ce se desfășura deasupra lui și contempla cele două infinități din fața lui: una deasupra și cealaltă dedesubtul lui. Avu curiozitatea să afle ce este dedesubtul suprafeței apei, dedesubtul acelei pojghițe subțire, lucioasă ce acoperea toată apa și care o făcea atât de atrăgătoare. Se uită câteva momente împrejurul său, apoi cu curaj se afundă în apa frumoasă și se uită în adâncul în care intrase. Ceea ce văzu îl ului, frumusețea de dedesubt îi păru mai frumos decât ce era deasupra. O mulțime de raze intrau în apă și se vedeau diferit de cum arătau la suprafață și erau legate într-un mănunchi și parcă îi arătau drumul către ceva. Luminau un drum ascuns ce ducea undeva. Copilul își făcu curaj și porni înspre locul unde ducea lumina. Și pornind într-acolo, simți cum drumul către adânc se ușura. Îi era ușor să înoate către interiorul mării. Era ghidat de lumină și pe măsură ce se adâncea vedea că drumul era animat de mai mulți pești, mai multe alge și alte plante de mare, parcă era o vegetație care arăta o lume cu vegetație, o altă lume. Copilul împins de curiozitate și de curaj se avânta în necunoscutul adâncului pentru a descoperii ce este dincolo de ceea ce se vedea.
Parcurse o mare parte din drum și vedea de acum că se apropia de fundul marii, dar la un moment dat se opri în loc, curentul îl duse în altă parte , unde văzu o poarta înaltă formata din corali de culori diferite, albastre, turcoaz, verzui o construcție minunată. Era ca un castel: avea două coloane de dreapta și de-a stânga porții, iar în mijloc se întindea măreață ușa de intrare făcută din nisip întărit și ornată cu corali și cu scoici într-o mirifică îmbinare. Ușa era puțin înălțată in partea din de sus, apoi se continua puțin curbată în partea de jos, toată această parte era împodobită scoici de diferite culori, dar toate în nuanțe de turcoaz, albastru și culoarea planctonului. Toate lucrurile de acolo, avea să constate mai târziu, aveau ceva de plancton în ele; era un element nelipsit din toate lucrurile și esențial în lumea lor. Dar stând în fața porții, aceasta se deschise fără ca băiatul să facă un semn sau o mișcare să deschidă ușa. Porni înăuntru, iar ceea văzu îl ului de-a binelea, se deschidea în fața lui o împărăție a mării. Erau castele de nisip de o parte și de alta a unei alei pavată cu nisip cu scoici în același stil ca și poarta.
Încântat de ceea ce vedea înotă pe această alee să vadă unde ducea și se duse așa o bucată de drum până ajunse în fața unui castel mare, aparte, care nu semăna cu niciunul din cele pe care le văzuse pe aleea aceea. Era grandios: avea multe turnuri cu vârfuri ascuțite, așa cum făceau oamenii castele de nisip pe plajă, ferestrele erau în stilul hublourilor de la nave marine, dar realizate dintr-un alt material, ceva între sticlă și plastic. Curios și totuși înfricoșat, dădu din mâini și ajunse înăuntru. Se opri o clipă, se uită împrejurul lui, era nemaipomenit de frumos, erau canapele ce păreau făcute dintr-un material fin, țesut din alte materiale pe care el nu le cunoștea din lumea obișnuită. Te îmbiau să te așezi, erau și mese pe care erau statuete din materiale strălucitoare, în majoritate cu sirene, dar și cu femei, totul într-o armonie extraordinară. Se întrebă cine locuia aici, căci de când intrase nu văzuse pe nimeni să trăiască în acest castel subacvatic. Deodată se deschise o ușă laterală și o doamnă frumoasă, blondă-violet, păși în cameră. Părul îi era lung și prin el străluceau perle și pietre strălucitoare. Era impunătoare, înaltă si bine făcută. Avea o pânză dintr-un material albăstrui și nu știu de ce i se păru că are ceva din plancton în el. Ochii îi erau verzi-albaștri, iar fața era ascuțită; era frumoasă. Doamna îl privi liniștită o clipă de parcă îl cunoștea de demult și îl aștepta. Rosti apoi cu liniște în glas:
-În sfârșit ai venit… băiatul uscatului… credeam că nu o să mai vii!
Băiatul uluit se uită la ea și nu știa ce se întâmplă. De unde știa de el? Cum îl recunoscuse și ce voia să spună
-Te cunosc de când te-ai născut! Tu o să fii regele nostru, băiatul a cărui menire este să ne conducă. Tu o să conducătorul nostru. Lumea din care tu vii nu ne cunoaște, mulți cred că suntem o lume despre care se vorbește doar în povești, iar cei care ne-au văzut în realitate, nu au spus despre noi multe lucruri, de frică să nu li se întâmple ceva, dar tu o să vorbești oamenilor de deasupra și o să le spui că nu trebuie să se teamă de noi, că nu suntem năluci și nu le facem niciun rău. Tu o să aduci împăcarea între lumile noastre!
În momentul acela băiatul simți că acela este locul lui în lume și că tot drumul fusese un doar ca să-l conducă către împărăția lui. Se simți un împărat, conducător și rege peste acel tărâm al apelor. Acceptă imediat. Femeia vorbi iarăși către niște oameni aflați în afara castelului și adună toată mulțimea ca să se dea știre că a sosit copilul uscatului, că le-a sosit conducătorul!
Sosiră o mulțime de căluți de mare cu trompete, care sunau foarte frumos și anunțau sosirea împăratului tărâmului din adâncul mării. Se adunară mulți oamenii acelui loc și porniră pe străzile orașului subacvatic în frunte cu el. Toți îl salutau, îl ovaționau. El parcă era din acel loc, își recunoscu această sarcină si și-o însuși. Știa din interiorul său că descoperise împărăția lui! Îl invitară să meargă către un alt castel pe care îl pregătiseră demult. Mergeau înaintea lui, însoțindu-l, arătându-i drumul, bucuroși că se afla acolo în lumea lor.
Pe lângă ei mai mergeau și animalele pești, meduze, caracatițe, căluți de mare steluțe, toți fericiți că sosise băiatul mult așteptat. Mergând, se înfățișă în fața lui un alt castel, de data aceasta mult mai mare si mai elegant. Avea o poartă fără uși, cu două coloane mare sculptate de-a dreapta și de-a stânga intrării, erau bătute cu scoici albastre-verde, mari impresionante. Aveau formă cilindrică, la bază era un piedestal ce pornea de pe fundul marii, cu nisip împietrit și se continua cu multe flori sculptate; în locul petalelor florilor erau prinși corali. Culorile care predominau erau, în special, albastru-marin, verde-turcoaz, dar mai existau și roz pal și maro simplu, fin strecurat printre nuanțele obișnuite ale oceanelor. Multe din obiectele din acea lume aveau aceste culori, în diferite tonuri, mai aprinse sau mai slabe; se gândi că acestea erau așa datorită apelor. Urma o alee largă cu flori lungi. Aici era o explozie de felurite flori: lungi, scurte cu petale sau fără, cu frunze lungi care se unduiau în curentul apelor, făcând un spectacol de dans ce te îmbia să urmezi cu pașii asemenea lor. Erau flori galbene, verzi, unele asemănătoare albăstrelelor de deasupra mărilor, ce erau puse de o parte si de alta a aleii. Aleea dădea într-un castel măreț, cu uși mari cu boltă deasupra lor numai din coral șlefuit, alb-sidefat, nuanțe fine de argintiu colorau acea ușa. Era ceva neașteptat pentru el că nu văzu nimic din metal sau lemn. Totul era din ce se materiale ce se găseau în apele oceanelor, făcute din oase de pește sau din alte vietăți de acolo.
Când ajunse în fața ușilor acestea se deschiseră singure. Îl uimi acest fapt căci nu văzu pe nimeni înăuntru. Înăuntru totul părea asemenea unui castel princiar: erau niște săli mari, înalte, cu boltă pe care erau pictate scene de pescuit de pe fundul oceanelor, așa cum prindeau ei animalele din mări. Pe pereți erau sculptate ce înfățișau scene pești ce înotau, caracatițe care își desfăceau larg tentaculele împrăștiind cerneala împrejurul lor. Un spectacol minunat pus pe zidurile castelului. Sala în care intrase ducea către alta mai micuță și puțin mai slab luminată decât prima. Continuă drumul înspre sala aceea. În sală nu se vedea decât o lumină ce cădea pe ceva ce nu putea vedea bine de acolo de unde se afla. Se duse către acel loc. Când ajunse acolo văzu că era un tron, un jilț cu spătare căptușite dintr-o țesătură lucioasă cu flori albe și galbene, micuțe sau mari, erau frumos îmbinate. Brațele tronului erau mari, arcuite, iar la mijlocul lor, în partea din față, o bucată de coral lustruită și netezită încât părea de sidef.
Îl privea și nu știa ce să facă; în spatele lui erau cei veniseră după el și acum îl urmăreau cu ochiii fără să intervină în vre-un fel. Îl lăsau să facă ce credea el de cuviință și parcă așteptau să vadă dacă el va face ce se așteptau ei să facă.
El privi încă o dată fotoliul și ușor își luă locul ce îl aștepta de mult. Când atinse scaunul și când puse mâinile pe speteze se conectă cu o energie ce-l curse imediat prin vene. În acel moment, plin de energie, ridică capul sus și ochiul întâmpină lumina veselă al soarelui, dar acel loc nu era numai un loc prin care pătrundea lumina, era un loc în care privea lumea de la supra față și de unde putea comunica cu ei. El, ca un pământean obișnuit, putea să se adreseze oamenilor, cerându-le ajutor și de aici putea să le arate oamenilor lumea din adâncul oceanelor.
