Matei Dimonu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 24 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Cutia de lapte a Emei Palton
Ema Palton este elevă în clasa a doua C și vă rog să nu o confundați cu Emma Parpalac din a treia B, urăște când învățătoarea o confundă, așadar vă rog să fiți atenți de acum încolo, bine?
Ema are opt ani și în multe feluri este exact ca toate fetițele și băiețeii de vârsta ei, știți voi, în ceea ce privește mersul prin la școală, plimbatul prin parc, uitatul la desene, Doamne cât de tare îi plac desenele, de-se-ne, desene-desene-desene. Dacă parcul n-ar exista, și nici aritmetica și somnul și învățătoarea, care îi dă teme – și o încurcă cu Emma Parpalac, ce neatentă e doamna învățătoare! – dacă nu ar exista toate acestea, numai la desene s-ar uita toată ziua, vă spun, iar în ceea ce privește mersul prin parc cu părinții ei, uitatul la desene, o, da, desenele, colecția ei de câini de pluș și perechea ei preaiubită de cizmulițe, Ema Palton este un copil ca toți copiii.
Și că tot am zis de cizmulițele Emei, ele erau odinioară roșii, iar acuma sunt de un maro șters, pentru că dacă chiar iubești o pereche de cizmulițe roșii, le porți cu zilele, lunile, chiar cu anotimpurile, pe Soare și zăpadă deopotrivă, le porți până nu mai sunt roșii. Iar în ceea ce privește iubirea acelor cizmulițe roșii, Ema Palton nu este un copil ca toți copii.
Desigur, ce-ar fi un copil dacă n-ar fi special, nu-i așa? Emei îi plăceau foarte mult desenele, dar nu era vorba numai despre desene, nu, Ema este genul de ființă cu ambiții a căror limită noi putem doar să ne-o imaginăm, căci în fiecare moment în care nu o bătea la cap aritmetica, învățătoarea sau somnul, Ema se așeza pe canapeaua maro din sufrageria bej, își punea două feli strașnice de cozonac, tăiate chiar de ea, era deja fetiță mare la urma urmei, își punea alături un pahar de lapte cu ciocolată, mare ca pentru un adult, turnat chiar de ea și după ce termina de mâncat cozonacul și băut laptele cu văcuță, așa îi spunea ea laptelui cu ciocolată, căci avea o văcuță pe cutie, nu vă faceți griji, își lua apoi alături un teanc de hârtie, mic, cât un top, și un snop de creioane colorate cu care desena absolut tot ce vedea pe micul ecran din capătul opus al camerei.
Era fantastic, vă zic, câte desene putea pune pe masă – zeci de personaje colorate, niciodată repetate – până când ultima foaie nu avea nici o culoare mai puțin decât snopul de creioane al Emei. Nu îi putem subestima pe cei cu adevărat dedicați, căci această activitatea dura fix cât timp Ema nu făcea orice altceva, ocupându-i persoana în modul cel mai apoape de absolut cu putință. Ce viață să ai! Atât de dulce cât îi permitea cozonacul și laptele cu văcuță să o simtă.
Sunt multe lucruri frumoase pe scara blocului în care locuia Ema, lucrurile văzute de ea, mai ales. Sufrageria, frigiderul, văcuța, mama, tata, să nu uităm de acele subiecte de fascinație ale Emei, acele ghivece maro-rozaliu și cu tulpini lungi cu frunze exotice în capăt, iar ceea ce părinții Emei nu îi ziceau niciodată era de ce acestea erau tot timpul mutate altundeva după ce începeau să miroasă al naibii de tare ca pipi de pisică. În fine, restul poveștii:
Ema urma să învețe ceva din acele desene pe care le iubea nespus, așa cum toate desenele au lecții de dat, de altfel, anume lecție fiind că între emisiuni sunt mereu reclame. Chiar și când nu se vede nici o urmă de publicitate și pare că desenul nu se va mai termina niciodată, acesta se termină și trebuie să părăsești canapeaua și să îți faci lecțiile cele neplăcute de la școală, din care, ce să vezi, cel care le rezolvă are mereu ceva de învățat[1]. Din păcate pentru Ema, lecția adevărată era abia la început. Probabil cele mai mari defecte ale unui copil briliant sunt chiar părinții săi.
Odată ce cuvântul „divorț” îi intrase în vocabular, lucrurile au început să stea puțin strâmb, ba chiar din ce în ce mai strâmb, câș, choar, și puțin câte puțin, micul apartament începu să își piardă forma de zi cu zi, devenind mai mică și mai strâmtă, cu mai puține becuri aprinse ca de obiciei. Apartamentul îi era o simplă cutie cu oameni, mare cam cât cutia de pantofi în care își ținea pantofiorii de primăvară, în stare perfectă, pentru că nu îi purta niciodată din pricina iubirii pentru cizmulițele sale roșii pe care acum le purta mai des ca înainte, chiar și în casă, chiar și atunci când se uita la desene. O cutie cu oameni, intrând și ieșind din casa în care se uita la desene în timp ce mânca cozonac. Câteodată ieșea și intra și ea, alteori doar îi privea pe cei care intrau și ieșeau. Câteodată îi recunoștea. Câteodată recunoștea mobila pe care o mutau afară din apartament, în jos pe scări, afară pe ușa blocului, departe unde nu mai putea să o vadă. Câteodată mergea la bunici, care în loc de televizor nu aveu decât o masă mică și dreaptă în capătul mirositor al camerei în care dormeau și ei și ea, lăsându-i numai lucratul la aritmetica doamnei învățătoare și îndreptatul scrisului acela strâmb care ei, deși îi convenea de minunte, adulții nu puteau înțelege că desenele ei oricum nu necesită scris drept, prin urmare, o puneau să își aștepte întoarcerea acasă cu bastonașe și diagonale și aritmetică, vai cât nu îi plăcea aritmetica și somnul la prânz.
Întrebarea îi veni în minte suficient de devreme după la întoarcerea din sentință: „Oare au aflat?” Nu se putea gândi la alt motiv în afară de boroboața ei cea mai ascunsă care să fi făcut casa să fie atât de lipsită de casă, un „ca afară” veritabil. Se simți ca atunci când ești în vizită în casa unui prieten, recunoști încăperile, recunoști ce ar trebui să se întâmple în ele, dar nu o recunoști ca fiind casa ta, nu ești unde te-ai născut, ești afară, însă casa Emei deveni și ea „afară”, nemaiavând nici o altă casă în privire.
Știți, Ema avea un mic secret, acela fiind că mai rămânea fără hârtie din când în când, dar ce să faci atunci când ai un obiciei, să nu-l mai ai? Când hârtia din sertarul tatei se termina, dar culoarea aprinsă a desenelor nu părăsea ecranul televizorului, Ema se găsea nevoită să își ia creioanele colorate și să improvizeze. Știa că este greșit, ce este de făcut când ai un obicei? Prieteni, v-am rugat să fiți atenți, ar trebui să vă amintiți că Ema iubea prea tare desenele ca să le facă așa o defavoare de a le privi fără să le deseneze, așa că se văzu nevoită să mai folosească din când în când spațiul acela din colțul sufrageriei, cel dintre canapea și calorifer, acolo unde nici mama ei nu putea intra să facă curat, dar era suficient pentru Ema și creioanele ei.
Probabil că asta îi supără, cel puțin așa își spunea Ema. Hârtia se termină și nu mai veni niciodată. Sertarul rămăsese gol și apoi dispăru, iar laptele cu văcuță lipsea din nou și din nou și din nou și… nu mai rămăsese decât un colț uscat de cozonac, aoleu, dar ce se întâmplă? Lumea este cu susul în jos, fără lapte, fără cozonac, fără familie și toate astea din cauza desenelor alea idioate, ultimul lucru rămas la locul său de demult.
„Ai opt ani, poartă-te ca și cum ai avea opt ani!”, îi spunea mama ei în timp ce îi ștergea lacrimile după ce îi mărturisi că lipsa de cozonac, lapte cu văcuță și hârtie o speriau, dar și că surplusul de oameni îmbrăcați la cravată sau salopetă care mutau mobilă o speriau, dar apoi se hotărî că lucrul cel mai corect era să îi spună de boroboață. Așa învățase Ema de la desene, să fie onestă, iar în timp ce îi spunea de colțul dintre canapea și calorifer, ascuns în mod convenabil de o perdea, și cât de rău îi părea de ce a făcut acolo și de pisica mov pe care o desenase și că a depășit statul pe canapea și a uitat de lecții și casa acum nu mai era casă și-și-și… „Ai opt ani, poartă-te ca și cum ai avea opt ani!”, îi repetă mama.
Ca și cum ar vorbi cu peretele, își spuse Ema. Ce o fi cu părinții de nu vor să asculte niciodată? Ce o însemna să ai opt ani? Lucrurile începeau să devină din ce în ce mai nelalocul lor, dar Ema înțelesese că avea o misiune de îndeplinit, poate că nu era în interesul ei să dezvăluie mai mult decât trebuia, iar când laptele cu văcuță dispăruse cu totul, lăsând frigiderul deșertificat de orice formă de cacao, colțul acela de cozonac se uscă pe masa din bucătărie, iar la scurt timp după ce domnii în salopetă ambalaseră televizorul și îl duseră pe scări, Ema știa că îi venise și ei vremea. Unde să se fi dus lumea de dinainte? Unde plecau obiectele? De ce nu mai putea dormi știind că a trecut o zi cu toate lucrurile în ordine și că microscopica ei lume începea să răsune cu ecoul lipsei tuturor lucrurilor care fuseseră acolo toată viața lor? Ema nu avea nevoie de răspunsuri, părinții ei îi dădeau deja suficiente „vei afla când vei fi mare,” de parcă ar ține de ea ce mărime are când rămâne fără lapte cu văcuță, pe bune acum, dacă ar fi ceva de care să nu fi fost privată și să ducă lipsă, acel lucru este adevărul, răspunsul la „de ce”-uri, soluția problemei sale și, poate dacă va găsi pe drum, niște hârtie, pentru că deja o ardeau degetele micuțe de când nu mai desenase, și oricât de clișeic v-ar părea, Ema Palton nu este genul de fetiță care să creadă în clișee, adevărul urma să o elibereze și poate casa se va simți finalmente ca acasă și finalmente, încălțată cu cizmulițele sale nu-prea-roșii, câteva creioane colorate în buzunar, că nu știi niciodată și cu cățelul de pluș la subraț, se uită ultima oară la sufrageria acum goală, cu excepția canapelei stinghere maro din mijlocul camerei fără covor sau televizor, își șterse singură lacrima de pe obrazul rozaliu și ieși afară din apartament. O luă în jos pe scări, afară pe ușa blocului, departe unde nu mai putea fi văzută pe geamul blocului, în direcția adevărului, oricât de urât și departe o fi el. Emei nu îi părea că adevărul ar fi departe, sau cel puțin îi părea suficient de aproape ca să evite durerea de a nu-și mai putea bea laptele cu văcuță, mânca cozonacul și a nu se mai uita la desene niciodată, doamne, cât putea iubi desenele fata asta.
În timpul furtunii de zbierăte și țipete și lacrimi și sughițuri absolut de înțeles ale părinților, cei doi agenți de poliție fuseseră întrerupți din încercările lor de a găsi ceva fără vreo competență reală în a găsi copii ambițioși în căutarea adevărului, iar furtuna se opri. Ancheta luase o întorsătură confuză atunci când unul dintre polițiști trase perdeaua, iar după ea se găsi o pisică mov, cu dungi galbene și urechi lungi, iar sub lăbuțele sale, literele aranjate în succesiunea următoare: „Am plecat să aflu că sunt deja mare am opt ani” scrise ușor stângaci și cam atât a rămas din sursele poliției. Desigur, părinții Emei ar fi găsit-o ușor dacă ar fi avut idee unde se află adevărul, de fapt, dar câteodată nu le putem știi pe toate. Așa că, rugămintea mea este că, dacă vedeți vreodată o fetiță de opt ani cu cizmulițe care par să fi fost măcar cândva roșii, o salopetă albastră și cu niște creioane și un câine de pluș din rasa golden retriever la subraț, vă rugăm să nu spuneți nimănui, căci am risca ca Ema Palton să nu ajungă la adevăr.
Sfârșit.
[1] Fir-ai al dracului, Joseph Campbell!
