Marina Gherghef participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Galați, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

De ce nu sunt florile eterne?

Stau pe patul meu cu saltea de flori de cireș-putrede și îmi plâng în pumni. Acum ceva vreme…acele flori erau candide, pure…nu ca și acum, o simplă saltea a unei fețe triste bandajate din cap până în picioare cu levănțică pentru a se liniști dintr-un plâns frenetic.

 Este bine să plângi. Am citit în cărțile de specialitate că plânsul este ,alături de somn, unul dintre cele mai bune remedii pentru atunci când ai nevoie de a te descărca.

Dar eu nu puteam dormi… Mirosul florilor putrede mă făceau să număr zile, nopți, săptămâni de când ele erau tinere și zvelte. Pe când eu nu stăteam pe patul acesta… Atunci, și eu eram o floare, în forma unui boboc care nu voia să se ofilească niciodată și încă nu a făcut-o. Acel parfum, odată minunat, mi-a cuprins plămânii, traheea și căuta cheia nefericirii mele. Mi-a cuprins, ușor-ușor tot corpul până când începusem eu să miros a florile putrede și a timp risipit. Pe unde trecea parfum, îmi era plantată câte o floare ce urma să-mi răsară pe inimă, odată cu cele noi, în primăvara viitoare.

Pe patul meu am un jurnal, micuț, de mărimea unei palme, pentru a nu fi citit de persoanele cu scaun la cap, având în vedere problemele mele de persoană mică. Tot jurnalul conține un dialog amoros între mine și minunata de mine care își închipuise că este un fel de Hyperion, o muză ce îi scrie prin condei și este îndrăgostit de minunata de mine.

Nu cred că este așa…însă…am umplut un caiet întreg cu monologul meu pentru a uita de florile mele ce se ofileau încet, neștiind atunci că se vor ofili odată ce termin jurnalul…

Așadar, m-am lăsat de valul dorinței mele de iubire poetică și am așteptat muza să-mi vină pentru a-mi fi cerul și pământul meu, pe care ar fi urmat să le creez pe foi galbene de ceară, ca ulterior să le dau foc… Ce sincronizare perfectă. Aproape un deja vu.

De ce înfloresc florile primăvara? De ce nu pot mereu să rămână cum a rămas? „Nimeni nu e etern, decât Dumnezeu.” Dar dacă și florile ar fi fost eterne? Am fi avut Pământul-planeta albastră un loc în care nu se ofilește viața verde? Aș fi putut eu să nu mă ofilesc de la acest parfum ar unor flori putrede, deja decedate pe lângă carnea mea?…

Mă gândisem la al meu Hyperion pe care, cred, că niciodată nu îl voi cunoaște și voi rămâne mereu persoana care plânge după muză, după o stea. În așa fel încât, am dat apă la șoriceii însetați de pe podea ce au încercat sa-mi mănânce petalele transformate in rumeguș. Și am plâns probabil 100 de ani, pentru că florile s-au evaporat, dar bandajele mele cu levănțică au început să doară. Le-am dat jos atunci și văzusem flori. Corpul meu înflorea, iar eu încolțeam. Poate florile nu muriseră de tot. Poate doar își mutaseră rădăcinile lor în mine, ca să nu mai plâng singură și ca să le dau scumpul lor miros înapoi.

Așa mi-a dispărut si jurnalul. Parcă într-o seară, îl visasem pe Hyperion că vine la mine la geam, dar eu eram preocupată cu băutul propriei suferințe cu un potir de aur.

Astfel, nu se știe ce va putea înflori din mine. Sunt o floare delicată ce nu uită și trăiește. Un bulb dint-o păstaie încovoiat în poziția fătului pentru apărare. Așa voi înflori…fără jurnalul amoros, pe vechiul meu pat fără florile putrede.