Miruna-Camelia Mocanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Mărășești, România și are 22 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

MĂRĂȘEȘTI 

Zac eroii în durere, călcând pragurile vechi,
Șoapte-amare din morminte ne răsună în urechi:
,,Ce-ați fi făcut pentru țară, de-am da timpul înapoi?”
Dar răspunsul ni se pierde în tăceri și în nevoi.

Strajă e Mausoleul, cerul pare mai înalt,
Noi trăim doar pentru sine, surzi la chinul celuilalt.
De ne-ar bate-n poartă soartă, de ne-ar fi iarăși mai greu,
Câți am duce falnici crucea străvechiului apogeu?

Am pleca cu dorul-n traistă, căutând un alt destin
Când în piept purtăm tot praful unui drum ce nu-i străin?
Suntem fiii celor care au căzut în Bătălie,
Plâng istoriile scrise pentru-a noastră biată glie.

Nu e de ajuns onoarea scrisă-n recele granit,
Când în vatra strămoșească viitorul e oprit.
Vrem ca zidul de istorii să nu fie doar un scut,
Pentru sângele în care țara noastră a zăcut.

N-auziți ceruri cum strigă crezurile de eroi?
Mâine de-ar crăpa pământul n-ar fi urmă de noroi,
Ci ar clocoti de suflet, de onoare de soldat
Cerând socoteală lumii pentru tot ce s-a uitat.


SÂNGELE LUI OEDIP 

Enescu a lovit tăcerea cu arcușul greu,
Din strune a ieșit un zeu cu fruntea spartă,
O umbră între om și Dumnezeu,
Purtând pe umeri vina lumii toată.

Fiul s-a ridicat domol, călcând pe rană,
Orbit de soarta putrezită-n cord;
Muzica i-a fost viață, iar viața o povară,
Oedip își poartă crucea la capăt de acord.

Se clatină destinele când sunetul coboară,
Iar zeii se ascund în colțuri reci de cer;
În douăzeci de ani e pusă o coroană
Pe fruntea unui rege stăpân pe nicăieri.

Și-n fiecare notă dansează răstignită,
Fuga, căința și vina cea mai grea;
Rămâne pentru-o clipă și soarta împietrită,
Că muzica-i în el și totuși nu-l mai vrea.

Orchestrele răcnesc, Parisul tot răsună,
Demonii zboară de desfrâuri goi,
Compozitorul cruță o lacrimă păgână
ce frânge, spintecă și chinuie eroi.

La urmă, doar tăcerea stă în loc, respiră,
Un animal bătrân, rănit de-atâtea vieți
Alunecă-n destin, se amețește-n spiră,
Devine țintuit Parisul în săgeți.

Enescu-și mângâie, sărută lemnul viu,
Oedip îi este frate, Oedip îi este fiu.

( Mocanu, Miruna-Camelia, Când veți citi aceste slove: poeme despre identitatea românească, Editura Asociațiunii ASTRA, 2025, p. 107.)


LA MORMÂNTUL TĂU 

Nici eu, nici ea.
Pământul te-a dat, pământul te-a luat,
Inima ta de piatră, în mormânt, tot piatră s-a făcut.
Am pus într-o coroană tot ce am iubit și am renegat…
Scrisoare de adio am trimis-o cerului, în vânt,
Dă-mi de veste când o afli și-napoiaz-o pe pământ.

Vin uneori aici, căci cu inima mea văduvă,
Te plâng, mă scald în lacrimi multe, în abis.
Din inimă, adânc, tulburător și până-n măduvă...
Doar trup în fața morții, doar trup ai fost si-n viață
Trist.

Fantoma ta, ca un blestem, sădește-n mine chinuri,
Cu jind rememorez ce am trăit.
Firesc: iubirea doare.
Au fost si zile-n care ne cânta dragostea imnuri,
Au fost și clipe-n care ea mi-a părut nemuritoare.
Ai sfârșit cu sufletul înfuriat, rece și rău…
A fost și ea aici să-ți verse lacrimi,
Iar eu n-am mai venit de atunci
La mormântul tău.

 (Mocanu, Miruna-Camelia, Jind, Editura Creator, 2024, p. 119.)