Teofil Marius Molcuț participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Oradea, România și are 38 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Apologia căilor ferate*
Gândurile mele alunecă pe şinele de cale ferată
În lumina soarelui crepuscular.
Amurgul le oferă o strălucire feerică, delicată.
Gara devine sanctuar.
Sunt în locul în care fiecare călător îşi caută peronul,
Iar aşteptarea e un exerciţiu brutal.
În aer pluteşte nerăbdarea împletită cu speranţă.
Intrarea trenului se venerează - e ritual.
Călătorii, învinşi de timp, se urcă în vagoane,
Iar forfota se stinge într-un delir surd, atemporal.
Căile ferate, deşi paralele, se unesc continuu, la infinit,
Fix în punctul în care ating cerul.
Ecartamentul e distanţa dintre „sunt” şi „aş fi putut fi”...
O umbră de regret animă eterul.
Trenuri, cândva pierdute, revin după un orar bine definit.
Pentru a fi în acest tren, am renunţat la toate celelalte...
M-am făcut comod prea repede sau mi se pare?
Las în urmă un viaduct din vise-osificate.
Chiar şi în mişcare parcă sunt în staţionare...
O sală de-aşteptare în care miroase a stagnare.
În sunetul sacadat al roţilor de tren – atât de ritmic şi terapeutic;
Un suflet amorf iese din paranteză.
Oamenii dispar, iar gândurile ţes de zor un fir epic.
A doua mea casă e un tren de mare viteză.
Călătorii urcă şi coboară des în căutarea fericirii,
Printre turişti anonimi ce gonesc spre-un belvedere.
Dar fericirea nu-i o destinaţie, ci suma scurtelor opriri -
Oricum, un loc fără permis de şedere.
O ecuaţie despre libertate, o integramă fără rezolvare...
O crisalidă în care cresc aripi bizare...
(P.S. Fericirea aşteaptă mereu în gara următoare.)
*Notă: poezie double-track/bifrons – versurile pare şi cele impare pot forma poezii de sine stătătoare.
Întredeschisă
Nu știu de ce mă emoționez de fiecare dată când văd o ușă deschisă.
Câmpul tău gravitațional,
misterios,
mă atrage și mă respinge.
Trec printr-o mie de stări pe minut,
apoi mă cufund în tăcere.
Îndur
și-ndrug: „Îndură-te!”.
Ar putea fi așa cum ne-am dori să fie!
Sau e doar un joc
de cuvinte fine? Fie!
Vino să-ți spun totul aşa cum se cuvine!
Nu mă lăsa să mă înec în nedorință...
cu sentimentele în vine!
Sau mai bine pleacă!
Dar lasă ușa întredeschisă...
NE-AM FĂCUT COMOZI PREA REPEDE
Ne-am făcut comozi prea repede...
Aşteptăm ca salariul să ne intre pe card
apoi plătim cu Visa sau Mastercard.
De preferat, mâncarea să ne fie livrată la uşă.
Nu vrem program, nici ordine impusă.
Vrem să primim înainte să oferim.
Urcăm cu liftul; de scări ne ferim.
Ne-am făcut comozi prea repede...
Mergem la supermarket, nu la piaţă;
dar nu pe jos, căci irosim timp din viaţă,
ci în maşini pe care nu ni le permitem.
Chiar dacă ne este greu să admitem,
vrem să câştigăm fără să transpirăm;
să mergem la sigur, fără să mai riscăm.
Ne-am făcut comozi prea repede...
De memorat, nu mai memorăm nimic -
vorbim cu Siri, cu Alexa sau cu Gemini.
Extensia inteligenţei noastre este ChatGPT,
iar profesorii se joacă de-a detectivii.
Am obosit să mai gândim noi singuri
şi parc-am devenit tot mai nesiguri.
Ne-am făcut comozi prea repede...
Cu ochii în ecrane, viteji din tastaturi,
Comentăm la fake-news şi podcasturi.
O luăm pe scurtături, uităm de demnitate.
Ahtiaţi după avere şi îmbătaţi de libertate,
cu simţul proprietăţii supradezvoltat,
nu stăm la cozi – vrem totul imediat, instant!
Şi-aproape c-am uitat că cei pierduţi în ’89,
săraci şi incomozi, murind, ne-au dat o viaţă nouă...
Iar noi?
Ne-am făcut comozi prea repede...
