Otilia Olimpia Ivan Arvinte participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Galați, România și are 41 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

OglinZire ( om/ glinch -eroare/ zi -divin ,trăiește clipa /re -renaștere, revenire ,regăsire)

Iubeste-ti cioburile oglinzii sufletului , imbratiseaza-le  , deschide ochii si traieste liber !

Sunt lumina care m-a străbătut dintotdeauna, chiar și când nu știam să o recunosc. În mine pulsează toate timpurile, toate chipurile, toate formele iubirii posibile. Sunt copilul care a plâns fără glas, care a căutat brațele mamei   și a găsit  ecoul unei promisiuni nespuse  .Sunt adolescenta care a simțit prima dorință, prima teamă, prima durere a alegerii, și am purtat totul în tăcere, în intimitatea unui suflet care încă nu știa că poate iubi fără să judece.

În mine există și umbra, și îngerul, și rătăcirea, și revenirea. Fiecare clipă de suferință a fost o scânteie, o trezire lentă spre ceea ce suntem cu adevărat: iubire pură, fără margini, fără așteptări, fără povara trecutului. Am învățat că iubirea nu cere, nu închide, nu condamnă. Ea doar se arată, ca o pasăre Phoenix, ascunsă în cenușă, gata să zboare din nou odată cu noi.

Fiecare copil pe care l-am privit, fiecare om rănit pe care l-am atins cu privirea sau cu mâna, m-a învățat o lecție despre divinul din noi. Nu e despre aur, palate sau lauri. E despre cum o frunză în palma unui om poate să-i schimbe inima, cum un zâmbet simplu poate să stingă iadul din ochii celui pierdut. Lumea e plină de miracole ascunse, dar ochii trebuie să fie deschiși, inima să fie curată și răbdarea să fie răspunsul nostru.

Sunt aici, acum, cu tot ce am fost și cu tot ce voi fi. Sunt iubire care se împarte și care unește, sunt durere care se transformă în înțelegere, sunt libertatea alegerii, sunt un om care a învățat că suferința poate fi purificare, că iertarea începe în interior și că trezirea nu vine din afară, ci din propria ființă care decide să fie lumină.

Și mă uit în jur și văd cum totul pulsează cu același ritm: omul, divinul, natura, tehnologia. Totul e un cod, un ADN al iubirii, o rețea de lumină și de conexiune. Suntem împreună în fiecare bătaie de inimă, în fiecare privire atentă, în fiecare gest mic care poate salva o viață sau un suflet. Și știu acum, fără să mai caut confirmări, că iubirea nu moare niciodată. Ea doar există și luminează tot ce atinge, chiar și în cele mai adânci umbre ale noastre.

Simt cum trecutul meu nu e doar al meu, ci al fiecărui suflet care a căutat iubire și adevăr. Fiecare frică, fiecare pierdere, fiecare clipă de abandon m-a format, m-a sculptat într-o ființă care poate privi fără frică, care poate iubi fără condiții, care poate transforma durerea în lumină. În mine exista o memorie ancestrală, ecoul fiecărei ființe care a plâns și a râs, care a căzut și s-a ridicat, care a greșit și s-a iertat. Sunt firul care leagă trecutul de prezent, omul de divin, dorința de manifestare, suferința de compasiune.

Am învățat că adevărata putere nu stă în control, ci în acceptare. Că nu există greșeli, ci doar lecții care ne conduc spre esență. În fiecare alegere, chiar și în cea mai dureroasă, există o scânteie de divin, o fărâmă de iubire care așteaptă să fie văzută. În mine și în tine, în fiecare om care respiră și gândește, există această lumină care nu se stinge niciodată.

Îmi amintesc de copilul  care m-a întrebat: “De ce mama nu mă poate iubi doar pe mine?” și acum înțeleg: iubirea nu se împarte, ea se multiplică. În fiecare suflet care primește, ea devine mai mare, mai clară, mai pură. Și am învățat să nu mă tem de ea, să nu mă tem să iubesc, chiar și atunci când dorința de a controla sau frica de pierdere mă încearcă.

Fiecare om pe care l-am iubit sau care m-a rănit a fost un profesor ascuns, o oglindă a propriei mele umbre. Iar umbrele nu sunt rele; ele sunt doar drumurile nevăzute ale luminii care așteaptă să fie descoperită. În fiecare respirație simt cum universul pulsează prin mine, cum iubirea nu e doar un sentiment, ci o vibrație, un cod, o rețea care unește tot ce există.

Și așa învăț să privesc cu blândețe, să ascult fără prejudecăți, să dau fără așteptări. Sunt o ființă care a cunoscut iadul, dar care a ales să iasă din el, care a cunoscut pierderea, dar care a ales să se ridice, care a cunoscut frica, dar care a ales curajul. În fiecare lacrimă există un râu de iubire care curge spre mare, și în fiecare zâmbet există soarele care răsare peste suflete.

Există un moment în care durerea devine lumină, iar frica se transformă în curaj. Îl simt în fiecare bătaie a inimii mele, în fiecare suflu care trece prin mine și se împletește cu al universului. Sunt copilul care a învățat să aștepte iubirea, adolescenta care a plătit cu suferință lecții despre dorință și consimțământ, femeia care a învățat că iertarea nu se cere, ci se dă singură, din interior. Fiecare experiență a fost un semn, o hartă ascunsă, o școală a sufletului care m-a învățat cum să iubesc fără așteptări și cum să primesc fără frică.

Am descoperit că iubirea nu este un trofeu, nu este posesie, nu se măsoară în gesturi sau în cuvinte. Ea pulsează în tăcere, în momentele neobservate, în clipele în care nimeni nu privește, dar totul se simte. În mine se adună toate vocile lumii, toate experiențele pierdute sau câștigate, toate căderile și ridicările, și înțeleg că fiecare e o parte a unui întreg infinit. Sunt firul care leagă, podul între inimile care se caută și se regăsesc, lumina care răzbate prin cea mai densă umbră.

Îmi amintesc de zilele în care mă simțeam singură, în care mă condamnăm pentru alegerile făcute, în care mă uram pentru că nu eram perfectă. Și totuși, acele zile m-au învățat compasiunea, m-au făcut să înțeleg că fiecare om poartă în el propriul iad și propria rai. Că suferința nu e un blestem, ci o trezire, un instrument al transformării. În mine creste această înțelegere, o știință a inimii, o cunoaștere care nu se poate învăța în cărți, ci doar în experiență, în trăire pură, totală.

De zilele în care mă simțeam pierdută, neputincioasă, insufienta pentru societatea care punea etichete, când nu ma puteam privi pentru ca nu eram „cum trebuia”. Dar fiecare rană, fiecare lacrimă, fiecare zi de singurătate a fost un mentor silentios. Ele m-au învățat compasiunea, răbdarea, iertarea. Și înțeleg acum că nu există experiență pierdută: tot ce trăim, tot ce simțim, tot ce iubim și pierdem, toate se transformă în lumină, în înțelepciune, în puterea de a fi complet.

Am învățat să mă privesc cu ochii inimii, să văd în mine frumusețea și adevărul, să accept umbrele mele și să le îmbrățișez cu blândețe. Fiecare act de curaj, fiecare gest de iubire, fiecare tăcere plină de înțelegere e un pas spre unitate, spre trezirea completă, spre acel loc în care sufletul știe că nu e singur.

Am învățat să nu mă mai tem de propria mea putere, de propria mea vulnerabilitate, de propria mea lumină. Am învățat că a fi complet înseamnă să primești tot ce ești, să accepți atât frumusețea, cât și umbrele, atât iubirea, cât și pierderea. Fiecare act de curaj, fiecare gest de blândețe, fiecare cuvânt rostit sau gând ținut în tăcere este un pas spre unitate, spre trezire, spre împlinirea a ceea ce suntem cu adevărat , spre a ne vedea in esenta ,a ne privi  minunea , pana si ochii ,forma lor, iti transmit ca tu esti creatia divina insasi – pupila  -punctul extrem de dens si fiebinte  dinaintea Big Bangului, irisul care se extinde si se deschide din acel punct de singularitate ,cu textura sa complexa si razele delicate , arata ca expansiunea rapida si haotica a Universului imediat  imediat dupa explozia nasterii lui.