Patricia Codreanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 19 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Legați la ochi

Inconștient tu vii iar spre mine,
Iar de data asta eu te închid și te țin acolo...
Te păstrez lângă mine, aproape de inimă.
Te capturez în gândul meu de unde nu vrei niciodată să scapi.

Acum îți ceri iertare de la mine,
Dar cu ce rost?
Când eu sunt deja ruptă și sfărâmițată de dragostea ta,
De modul în care îmi vorbeai,
De cum te purtai,
De cum urlai, de cum râdeai...

Deci am hotărât să te păstrez minimalistic,
Să te transform într-un decor...
În piedestalul pe care te-am urcat singură cât ai clipi,
De unde nu am reușit atâta timp să te alung.

Pentru totdeauna știu și simt că vei rămâne o parte din mine,
Dar acum vreau să te fac să taci,
Nu vreau să te mai aud pentru prima oară,
-niciodată-
Și doare... doare tot mai tare
E ceva dur și plăcut în același timp,
Bizar,
E ca și cum te-aș lovi fără să vreau.

Acum te-am privat... tu nu mai ai dreptul să-mi plângi în brațe,
Și nu te voi mai lăsa lângă mine.
Nu te mai doresc aici, nu te mai aștept,
Și nu mă mai consum.

M-am săturat să te fumez prin fiecare răsuflare,
Să te scurg prin fiecare spălare, 
Și să te miros prin fiecare parfum...


FĂRĂ LIMITE

În zborul tău icaric m-ai prins
Și nu m-ai lăsat să-l evit,
Când m-ai cuprins cu brațele deschise,
Și cu inima blândă...

Doare?
Oare se simte frig, ceață sau căldură?
Când apare?
Când dispare?

Să iubești doare, sfâșie
Să iubești arde, țipă,
Strigă după ajutor,
Căutând lumina-n întuneric,
Găsind scrum la final de tunel.

Dar a fost demult, cândva și odinioară,
Căci acum s-a evaporat fericirea.
Sentimentul familiar și siguranța,
S-a dus pe apa sâmbitei încrezătoare iubirea mea,
A fugit de tine pentru a se salva.

Frumusețea nu durează,
Magia se scurge încet,
Iar sentimentele bune se transformă în dor.

Când el te cuprinde iubirea moare,
Rămâne un gol imens în inima săracă,
Și gropi prin care tot calci,
Lângă vorbe făcute din topor...

Dar oara a reușit iubirea?
Încă se mai aude prin frunzele ce foșnesc în umbra copacilor,
Pe străzile goale ale cartierului,
Printre mașinile ce ne poarta drumurile,
Oare tu o mai pândești?
O mai dorești?

Sau ai lăsat-o în bătaia vântului aspru și gri,
Ca vorbele tale sângerii curgând prin gândul meu în noaptea târzie,
Când nimeni nu mă mai poate salva...
Unde tu nu mai ești.


ÎN OGLINDĂ

Bucată cu bucată m-am reasamblat,
Piatră cu piatră m-am clădit,
Parte cu parte m-am cunoscut,
Formând un puzzle de emoții, mușchi și oase...
M-am construit din nou.

Din propria-mi cenușă simt cum renasc,
Cum aripile roșii și sângerii ca focul cresc,
Cum puterea-mi revine 
Și privirea hotărâtă.

Dar nu s-au întâmplat din senin schimbările,
Doar eu știu când strigăm, urlam...
Și nu răspundea nimeni,
Nici măcar un simplu ecou, 
Fiind doar un gol imens împletit cu nuanțe gri.

La miezul nopții luna se reflectă,
Mângâie sticla purpurie și o alina,
În oglinda din camera unde eu mă uit,
Dar nu văd nimic...

E multă ceață și reflexia nu mi-e clara,
Nu știu ce-i în ea și nu o mai recunosc,
Pe fata care se privește confuză,
Și care se întreabă ce s-a întâmplat,
Ce se întâmplă?

Copilul confuz care acum e privit drept adult,
Drept tânăr, drept o persoana matură,
Fetiță care cândva chicotea,
Dar care acum pare că plânge.
Văd niște fum care nu e din jur,
Abur pe care ea îl expiră,
Copilul care jura că nu va fuma,
Fata care a zis că nu va bea,
Și tânărul care e în impediment.

Puterea născută din sacrificii,
Decizi oribile și fapte ciudate,
Ce m-au făcut să văd ca nu sunt așa,
Sunt binele...nu răul!

Mă uit și nu înțeleg ce văd,
Mă tot privesc și încerc să mă reconstruiesc,
Mă chinui dar nu găsesc imaginea clară,
Unde e cheia?
Pierduta prin camera mea..