Patricia Rata participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Timișoara, România și are 33 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

TIRAMISÙ – rețeta nescrisă

Primăvara, ca orice deșteptare în dimineața vieții, își face simțită prezența cu o finețe neîndoielnică. Copacii par înmuguriți de o pensulă, iar florile desenate în pasteluri stau sub o cupolă de păsări ce-și cântă voioase bucuria. Doar o figură mohorâtă apare lângă un tomberon:

– Of, ce zi tristă! se aude vocea tremurândă.

Sub o plasă ruptă, în lumina copleșitoare a soarelui, zace o farfurie ciobită. Cel mai probabil a fost aruncată fiindcă și-a pierdut rostul. Căci lipsită de direcție cu siguranță se simte, iar asta i se citește pe chip. S-a ridicat cu greu și a pornit șchiopătând spre un loc mai umbros. Uitându-se cu atenție la ce se afla în fața ei, Ciobita, farfuria cea tristă, vede cum un munte înalt îi umbrește poteca. Un zâmbet începe să îi încălzească timid figura posomorâtă.

– Trebuie să ajung acolo sus! De acolo pot vedea tot ce se așterne în jur și, în felul ăsta, sigur voi găsi soluția pentru a reveni la forma mea cea mai bună! spune ea, gândindu-se că aceea ar putea fi calea spre o viață trăită din nou cu sens.

Drumul, însă, e greoi și plin de încercări: gropi mlăștinoase care îi încetinesc pasul, pietre alunecoase care o dezechilibrează, iar după o vreme, un vânt puternic și rece își face simțită prezența. Însă, pe măsură ce înaintează, niște râsete voioase și pline de viață îi captează atenția. Ciobita simte cum entuziasmul îi umple fiecare gol, așa că se hotărăște să grăbească pasul. În goana spre fericire, însă, nu vede că norocul din fața ei acoperă, de fapt, o groapă imensă în care…cade! Poc, zdrang, poc, se aude cu ecou în toată valea. Sărmana Ciobita, acum s-a spart în două bucăți mari!

În timp ce zace întinsă pe spate, respirând cu greu, printre lacrimi, vede mici punctulețe ce se mișcă într-una acolo sus, unde lumina desenează un soi de cerc deformat.

– E cineva acolo? întreabă Ciobita ușor temătoare.

– Auziți? Vorbește! E un miracol! se aud glasurile de sus.

– Vă rog, mă puteți ajuta? Am căzut aici și… și nu știu cum să ies! a murmurat ușor Ciobita.

– Sigur că da! Trimitem imediat pe cineva după tine!

Ciobita răsuflă ușurată. Nu știe exact ce va urma, ori cum se va repara, însă are încredere că totul va fi bine. Dintr-odată, o sfoară groasă a apare lângă ea. Încearcă să o prindă, însă nu are destulă forță. Pentru o clipă, chiar crede că va scăpa din acea groapă întunecată și rece. Simte lacrimile care se află într-o strânsă cursă către obraji, dar speranța că va ieși de acolo scade cu fiecare clipă.

– Măcar am încercat să urc muntele și chiar am fost aproape… spune ea printre lacrimi și suspine.

– Încă ești aproape, să știi! îi răspunde o voce din apropiere.

– Acum aud și voci! Cum se poate una ca asta?! se întreabă Ciobita speriată.

– Nu auzi voci, farfurie drăguță! Uită-te mai bine în dreapta: sunt eu, Pișcotul tău salvator! o lămurește vocea.

Ciobita își întoarce ușor privirea spre dreapta și vede cum o pereche de ochi o privește cu răbdare și duioșie. Zâmbetul pișcotului e atât de larg, încât Ciobita începe să se liniștească.

– Ești pregătită să te scoatem de aici? o întreabă Pișcotul cu blândețe.

– Vai, Pișcotule, da, chiar am crezut că voi rămâne aici pentru totdeauna!

Fără alte întrebări, Pișcotul fluieră către colegii lui, iar aceștia îi trimit de îndată o altă sfoară la capătul căreia se află un soi de plasă de pescuit. Pișcotul îi întinde prietenos o mână, reușind astfel să o scoată și din încurcătură, dar mai ales din gândurile grele ce nu îi dau pace.

– Dragă Farfurie specială, spuse acesta cu calm, haide să respirăm împreună. Ia-mă de mână și trage aer adânc în piept. Nu ești singură în treaba asta, acum îți suntem alături.

Ciobita îl prinde pe noul ei prieten cu încredere de mâini și zâmbește ușurată. Orice greutate devine mai ușoară atunci când ai un prieten lângă tine, se gândește ea. După câteva minute, reușește să se așeze în plasa de la capătul sforii, iar Pișcotul își face loc lângă ea, oferindu-i liniște și siguranță.

– Ești pregătită să fim ridicați? întreabă el cu o privire caldă, în timp ce Ciobita îl privește aprobator. Tira-mi-sù, echipă! strigă voios Pișcotul.

Până să apuce să-l întrebe la ce s-a referit, Ciobita a simțit că levitează. Câteva secunde mai târziu, o lumină blândă de asfințit îi încălzește obrajii sticloși. Căscând ochii în jur, observă falnici chiparoși, drumuri șerpuite și, pe ici-colo, câte un Pișcot salvator reparând ba o mașină de pompieri, ba câte un gard care stă să cadă.

– Ce sunteți voi? întreabă ea curioasă.

– Putem fi orice e nevoie, răspunde Pișcotul care repară gardul. Fie că nevoie de un instalator, de un bucătar, chiar și de un salvator, noi suntem pregătiți pentru orice apare. Dar tu, dragă Farfurie, tu cine ești?

Ciobita s-a blocat. Cum ar putea ea să le spună că, la un moment dat, a fost o farfurie foarte iubită și prețuită, dar când a început să se ciobească, a fost înlocuită de un model mai nou, mai lucios, mai… bun? Cum ar putea să le povestească despre cum a fost ea aruncată de parcă nu ar fi contat? Gândindu-se la toate lucrurile prin care a trecut, lacrimile încep să îi curgă pe pomeții călduți și simte cum un val de tristețe îi îneacă gândurile.

– Repede, să te ajutăm să te întinzi! strigă ușor alarmat Pișcotul salvator. Haideți, dragi colegi, v-am spus eu că ne va fi de folos cursul acela plictisitor de prim ajutor. Cine își amintește ce avem de făcut?

– Aaa… o stropim cu furtunul? întreabă un Pișcot din depărtare.

–  Doamne, măi, cum să îi facem una ca asta?! Doar e evident! O punem la soare, așa i se usucă toate lacrimile! spune foarte sigur pe el Pișcotul din apropierea gardului.

Pișcotul salvator își dă seama rapid că nu are rost să mai aștepte după vreun răspuns. Soluția corectă zace oricum în puterile lui. Așa că, fără să le mai arunce priviri dezamăgite colegilor lui, aduce niște instrumente dintr-un rucsac, un pahar cu apă și o compresă pentru frunte. După ce o verifică din cap până în picioare, îi șterge fruntea cu grijă și îi dă apa privind-o cu compasiune.

– Ești în regulă, draga mea. Atât eu, cât și colegii mei am greșit. Acum cred că am înțeles mai bine de ce ai nevoie. Ne dai voie să te îmbrățișăm cu toții? În felul acesta, cred cu tărie că te poți elibera de greutatea ce o simți.

Cuprinsă în îmbrățișarea Pișcoturilor, Ciobita începe să își revină. Totul în jur pare mai calm, mai cald și mai… înmiresmat. Aproape că simte un miros îmbietor care i se prelinge pe obraji și, când deschide ochii, vede o cremă albă ce i s-a lipit de față tocmai de pe figura binevoitoare a unei fete-Pișcot.

– Ups! spuse aceasta ușor rușinată, n-am mai apucat să-mi întind bine crema când am auzit de îmbrățișări.

– Of, draga noastră, de câte ori să-ți mai spunem că asta nu e cremă de față? Se numește mascarpone! îi spune unul dintre Pișcoturi.

– Da, așa e! E mascarpone din Valea Fericirii. Acel loc cu dealuri pline cu fina și delicata cremă, unde nu oricine poate ajunge . E un drum greoi și lung, cu multe suișuri, spune Pișcotul salvator.

Dintr-odată, un vânt puternic le oprește discuția, forțându-i să se adăpostească. Praful ce îi orbește are o intensă nuanță de maro și se lipește aproape perfect de figura plină de mascarpone a fetei-Pișcot.

– Mmm, cacao! spune ea, lingându-și colțurile ascuțite ale gurii.

Intensitatea vântului crește cu fiecare clipă, iar Pișcoturile abia mai rezistă pitite lângă impunătorii chiparoși. Cu o forță ce nu știa că zace în ea și, ajutându-se de lipicioasa cremă de mascarpone, Ciobita își pune la loc părțile desprinse și se ridică, așezându-se în fața pișcoturilor precum un scut.

– E rândul meu să vă vin în ajutor! spune ea curajoasă. Haideți repede, așezați-vă pe mine și folosiți și voi crema de mascarpone ca să vă lipiți. În felul acesta, nimic nu ne poate dărâma!

În timp ce lipea cu vădită stângăcie farfuria spartă, Nathalie privi gânditoare la desertul împrăștiat pe podea. Venise în grabă la bucătărie să ia ultima porție de tiramisù, însă, din neatenție, o împrăștie pe podeaua rece. În acele clipe scurte, imaginația ei reuși să țeasă un destin cimentat cu mascarpone. Căci, până la urmă, nici cel mai adânc abis nu poate zdruncina rostul unui desert înălțător.