Viorel Ioniță participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 73 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Meșterul Manole

Am zidit-o, lua-o-ar dracu’, că numai așa scăpam de ea. Și ce se mai ruga de mine!.. „Hai, mă, Manole, lasă gluma că mă strânge”. A dracu’, că „la pulpișoare”, că „la țățișoare”… Da’ ea, că nu fusese sfântă zi de simbrie să nu vină și să-mi ia și ultimul sfanț, de râdeau toți de mine ca de un prost! După ce mi-a mâncat zilele, credea că mă înmoi, așa, cu una cu două… Când am văzut-o că vine iar, mi s-a făcut negru în fața ochilor. Chiar și când venea Vodă cu câte-un rușfet neștiut, avea ea, așa, ca un al șaselea simț, mânca-o-ar răpciuga, că odată mă trezeam cu ea lângă mine zâmbind nevinovată și, întinzând mâna fără vorbă, mă lăsa mofluz și cu gura uscată. Mamă, și ce sete aveam!… Ăilalți își dădeau coate și se hlizeau ca proștii, lăudându-mă ce „bărbat tare” sunt. Dar, până la urmă, „prietenu’ la nevoie se cunoaște”, iar, când le-am zis ce am de gând să fac, să vezi ce repede au pregătit mortarul și cum îmi dădeau la mână cărămizile. Așa, repede-repede, am… imortalizat-o. Acum, acasă mă așteaptă odraslele. Cinci la număr. Sunt aranjați cu toții, fiecare cu alocația lui și… ia stai! Cinci ori…, mamă, ce de bănet! Cu banii ăștia pot să mă las și de meserie, că-mi ajung și de-o țuică. Măcar pentru asta pot să-i fiu recunoscător matracucii, că la prăsit ea era meștera. Una, două și…, că se pricepea sau nu la cuhnie, nu prea știu, că nu s-a omorât cu firea, dar cu cracii știa ce să facă. Da’, de-acu’, trai nineacă!… Zâmbesc fericit, gândindu-mă ce bine e.

„Hai, Manole, scoală, mă, că e târziu.” Deschid buimac ochii, mă uit năuc și, lângă mine, pe cine văd!? Holera de nevastă-mea, lua-o-ar dracu’ în cazanele lor cu smoală! Mă frec la ochi, îmi dau palme, iar ea, galeș, se uită la mine caldă și proaspătă ca o ploaie de vară.

Și ce vis frumos am avut.

Miorița

Miorița nu-i o oaie, adică e și oaie, dar e și nevastă-mea. Stai că le încurc. Să le iau pe rând. Am o oaie, …am eu mai multe oi, dar pe una o cheamă Miorița. Nu eu am numit-o așa, ci alții. Eu am numit-o așa pe nevastă-mea, după oaie. Deci oaia este nașa nevesti-mii. Se mai întâmplă. Nu se prea înțeleg între ele, deși sunt neamuri, ca să zic așa. Pe deasupra se și aseamănă. Oaia este stearpă, la fel și fină-sa. Că veni vorba de neamuri, am și doi cumetri. Unu-i ardelean și altu-i ungurean. Ei n-au Miorițe. De aia mă și dușmănesc, pentru că vor să aibă și ei Miorița lor, da’ n-au zis și care. Eu le am zis: „dacă vreți Miorițele, scoateți banu’ „. Pe una pot să o taie, pe alta, în fine …n-or s-o taie. Da’ ei nu și nu, că să le dau bani. Că tratament, că nutreț… Și le-am dat. Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Cu puțină… îndemânare mă descurcam și fără ele. Peste fo doi ani s-au întors cu amândouă Miorițele.  Și cu doi copchii. Iar ei mi-au zis că sunt ai mei, iar eu i-am întrebat: „că cum?” Ei mi-au zis că, dacă Miorița, adică muierea, e a mea, se cheamă că și copchiii sunt ai mei. Și să le dau și bani pentru cheltuielile avute. Că de-ale gurii, că scutece, că nutreț… Și le-am dat, ce era să fac, că sunt baci vrâncean și mai ortoman. Însă mă roade ceva. Cum or  fi făcut ei? Că, de alcătuit suntem alcătuiți la fel, după cum am văzut când, nevoiți, am fost împreună după un tufiș. Și nici de greșit nu am greșit locu’, că muierea mi-a arătat întocmai. Dar cel mai tare mă supără că n-au vindecat și oaia. Și le dădusem banu’!

Moartea lu’ calu’ lu’ Gelu

Grea luptă a fost. La sfârșitul ei, Gelu își află calul prăvălit pe undeva, mai mult mort decât viu. Se uită cu necaz la el, după care îl îmboldi cu cizma în coaste și-i grăi:

– Hai bă, scoală! Scoală, bă! ‘Rai al dracu, nu te mai poți mișca, ă? Uite eu, am o săgeată aici, una aici, alta colo și două aici, și n-am nici pe dracu, iar tu, din trei beri și gata?! Da ce-o să te faci, mă, când or năvăli rușii cu votca? Ă?! Atunci nu tu țară, nu tu codru verde sau ape de cleștar…

– Hai si’tir! Arde cămașa pe mine și tu…

– …

– … Nu vezi, bă, că nu mai am decât două picioare? Haoleu, piciorușele mele, copituțele mele…, frumoase, frumoase…

– Bă zăpăcitule, vezi că le ai sub cur.

– Ha?! Ia uite, afurisitele, unde s-au ascuns! Da’ ce-or căuta acolo? Haideți la tata, drăguțelor.

De-acu-nvățat, oftând resemnat, Gelu se băgă sub cal, îl ridică și, așa, târâș-grăpiș, mai pe sus, mai împingând îl scoase de pe câmpul de luptă, în timp ce mârțoaga lălăia afoană: ” luumeee, lumee, soooro lume…”. Îi dădu să bea zeamă de varză, o frecă pe la tâmple și o înveli cu mantaua sa, ca să n-o bată vântul, mai rece în acea perioadă a anului. Calul, ce-i drept, nu fusese mereu așa, dar o poveste cu una Murga, care fugise, culmea, cu un armăsar unguresc, îl făcuse să scape hățurile, devenind din om neom. Gelu nu mai avea ce face, încercase de toate, mai o boscorodeală, mai un șut în dos… Îl dusese și la „Alcoolicii anonomi”, dar degeaba, mârțoaga tot mârțoagă… Dar, pentru că situația internațională se agrava, n-avu încotro și duse calul la un azil de bătrâni. O vreme îl mai vizită, îi mai duse una, alta…

Trecu timpul, iar Gelu se lupta zilnic, între orele 08 – 22, cu dușmanul din pustă, după care fiecare tabără se retrăgea, își analiza greșelile, constata ce pierderi suferise și evalua statisticile pe categorii de posturi rămase descoperite, după care se trecea la refacere. Gelu aproape că uitase de credinciosul său tovarăș de luptă, până într-o seară însă, când, trudit și hămesit, se pregătea să îmbuce ceva. Își scoase din straiță pita, ceapa și o bucată de mezel, după care, cu cuțitul reglementar, se pregăti să-și taie un dumicat. Nu apucă însă, deoarece auzi un nechezat, și nu orice nechezat, ci unul cunoscut. Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu văzu nici un cal. Dădu nedumerit din umeri, după care încercă iarăși să taie din merinde, dar nechezatul se făcu din nou auzit. Abia atunci își dădu el seama că sunetul venea din salamul de Sibiu.