Cristian Căliman participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Timișoara. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Să vezi

Tot ce poți să faci este să vezi.
Nu să vorbești, nici să asculți.
Lumea e surdomută.
Nu-ți va răspunde.
Dar e și transparentă... sau albă ca foaia.
Deci e vizibilă.
 
Să vezi și când nu e nimic de văzut.
Să vezi și când nu vezi.
Să vezi și să simți—
 
Pe colina înzăpezită,
Pe fundalul cenușiu,
Un copac fără frunze,
Fără fructe și fără flori
Stă.
 
Neaua,
În șiraguri șerpuinde,
Pe ramuri,
Atârnă precar.
O adiere scutură copacul robust.
 
Puful proaspăt
Se risipește prin aer;
Fulgii fini rămân pentru o secundă suspendați, plutind, și în final
Se aștern grațios
Într-un nou strat de zăpadă,
 
Iar copacul stă golit și gol.

Între patru pereți

                              I
Dacă patru pereți îmi cuprind mintea
Și patru pereți îmi cuprind trupul,
Atunci patru pereți îmi cuprind și sufletul?
E lumea întreagă o cușcă infinită?
 
Cerul nopții plin de stele?
Orizontul mării nesfârșite?
Drumul deschis de sub cizmele mele?
Frica de a iubi și bezoarul ce roade?
 
Dar e melcul într-o cușcă? Sau țestoasa?
Dacă pereții camerei, minții, nopții
Sunt pentru culorile prismatice ale sufletului,
Și noi, pictori singuri cu pânzele noastre?
 
Poate că pereții ce ne despart,
Peliculele transparente prin care ne privim,
Trupurile sau muchiile albe ale hârtiei,
Sunt doar pentru protecția culorilor noastre.
 
                            II
Nu! Cu vocea mea voi spulbera orice perete.
Vălul pestrițat cu licurici, ce-ți ascunde
Chipul palid, îl voi smulge ca din privirea ta
Nesătul să sorb și setea să mi-o astâmpăr.
 
Și tu! Încetează-ți unduirile ispititoare;
Cu un cuvânt te voi despica și prin coridoarele de scoici
Sau pe talazurile tanatice, până la pleoapa azurie,
Voi păși ca să privesc nașterea marelui oracol orb.
 
Și tu! Ecourile șoptite ce fac vizibilul puțin obscur
Au dezvăluit secretul pactului tău; Dar eu, resemnat
Ca cei din urma mea, pot doar să-ți mângâi părul verde
Și să mă amuz cu ignoranța mea nou cunoscută.
 
Prin bezoarul iluminat culorile refractate
Pastelează granițele lumii mele;
Ca să posed ce nu pot poseda trebuie să posed totul,
Devenind, în final, ultimul perete.

O serenadă

Ochii tăi senini și zâmbetul cald
Mi-au stârnit focurile imaginației;
Și-acum, în piruete nebunești, un nou clovn
Își face intrarea la curtea Cleopatrei.
 
Bio-ul tău: 100% sirop de fructoză. Ah!
Și diabet dac-aș avea, într-o clipă te-aș gusta.
E o metaforă, mă-nțelegi, de prost gust poate,
Dar nicidecum un apropo. Și totuși,
 
Acrul suc stors din lămâile vieții mele,
Ca să fie ingerabil, ar trebui ușor îndulcit;
Dar mă tem că, precum atâtea alte momente,
Și tu vei rămâne doar o altă amintire bittersweet.
 
Mai e poezia de dragoste bună de ceva
În era social media și swipe right? Dar adaugă
Niște 😍 😳 😁 și ai adus-o în secolul XXI. XD
Asta e serenada trubadurului modern. Ascultă!
 
În seara asta de-nceput de toamnă, sub fereastra ta, nevăzută,
Privighetoarea-și cântă chemarea-n singurătate;
Păsările au migrat— copacii sunt goi— vocea ei doar de tine e auzită—
De-ai putea s-o înțelegi i-ai vorbi? I-ai răspunde?