Ana-Maria Popa participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Com. Fitionești, Jud. Vrancea. Îi dorim succes și îi mulțumim!

INCANTAȚIE

Să fie ploi si răsărit
Și-apoi iar ploi.
Să picure din cer peste noroi,
Să spele ea păcatele din noi,
Să cearnă strălucire mai apoi
Din dulcele zenit.
 
O ploaie pentru fiecare dintre noi
Să curgă-ncet și cu răbdare,
Ne-acopere din cap până-n picioare,
Mustrând ca o judecătoare,
Ce nu vrea să îți dea crezare
La judecata de apoi.
 
Ar fi nevoie de-un potop,
Să spele suflete-mbâcsite,
Memorii pline, chinuite,
Să șteargă vise neîmplinite
Și inimi veșnic neiubite,
Nemistuite de vreun foc.
 
Purifice ea, ploaia, tot ce-i rău.
Usuce-se doar cine-i mai curat.
Vom ști cine de-osândă a scăpat,
Al cui păcat la judecat-a fost iertat,
Cine-ntr-o altă viață s-a-ntrupat,
Uitând trecutul său.
 
Mai multă umezeală-n ochi ar fi,
Decât în râuri nesecate.
Inimi nestoarse, neuscate
Ar bântui, ca derutate,
Implorând a lor dreptate,
În fiecare zi.
 
Cei zvântați sunt un exemplu
Pentru cei ce-s încă plini
De furie, de revoltă, de ispite și venin.
Ploi se iscă din senin.
Trec pe rând, pe sub ocară, în același veșnic chin.
Noi privim ca dintr-un templu.
 
Ce e viața pentru unii?
Este doar un crunt destin.

AŞ VREA…

…Să-ţi cânt în dimineţi de primăveri senine,
Să-ţi mângâi chipul blând când ploaia vine,
Să ne iubim când fulgii bat în geam
Şi-n orice anotimp, cu zâmbet să te am.
 
Să fiu al ploii strop, ce-ţi picură pe tâmple
Şi-al mării val să fiu, când el te va cuprinde…
Şi-un fulg de nea să-ţi fiu în seara de Crăciun,
Pe cât sunt eu de alb, pe-atât să fii de bun.
 
Să-mi ceri să te acopăr în nopţile-nstelate
Cu vălul din privirea-mi cea plină de păcate
Şi nici să te mai saturi de-atingerea-mi sfioasă,
Iar viaţa mea să-ţi fie ca soarele în casă.
 
Să ne hrănim cu visuri, apă să bem din nori
Şi chiar de spun că-i prea puţin, tu tot să mă adori.
Să-mi spui cuvinte calde, cu vocea-ţi de cristal,
Să ne iubim de-a pururi, să nu ştim ce-i “final”.
 
Nu vreau mai mult… Atât aş vrea…
E visul meu, dar astăzi eu ţi-l fac cadou
                                         De ziua ta.

TACI

Spune-mi să tac și-ți voi vorbi întruna
Despre cum cade ploaia sau cum răsare luna,
Despre noi doi, despre pământ și soare,
Despre întinse mări sau despre-ntinse-ogoare.

Îți voi urla apoi despre suspine,
Cum plâns-am pentru fata ce locuiește adânc în mine,
Despre ce-a fost să fie până-n zilele de ieri,
Despre povești împresurate în dureri,
 
Cum eu oftam pentru animale, pentru flori,
Pentru copii bolnavi sau pentru moși plini de nevoi,
Cum viitorul se-arăta mereu incert,
Cuvintele îl desenau și mai nedrept.
 
Mi-era lehamite de-a doua dimineață
Și picuri calzi brăzdau adânc pe trista-mi față,
Gonind speranțe și-amânând victorii
Și tresîrind când mă treceau fiorii.
 
Apoi, pe lângă inima-ți de piatră și urechea-ți surdă,
Voi zăbovi tăcut, doar preț de o secundă,
Ți-oi împleti păcatele cu sârmă fină
Și-or rugini, când le voi scoate la lumină,
 
Iar lumea-ntreagă nu va fi să știe,
Că-n taină ai gândit păcate o mie,
C-ai scris în șoaptă-o poezie,
Pe care, apoi, nu mi-ai citit-o decât mie,
                                  Rugându-mă să tac.

TRIL ÎN NOAPTE

Frânturi de tril aud în noaptea albă.
Să fii chiar tu? Cânţi lumii, să mă vadă?
Şi să-mi arunce-n sân comori?
Podoabe mii şi-acorduri de viori?
 
Ori nu eşti tu… şi-i lup hain în zare?
Imită tril, urlând la luna mare?
Vânează visuri, ucigând culori
Şi fură din lumina cu care mă-mpresori?
 
Povară grea pe umerii-mi apasă…
De-aş şti că eşti, pe loc ţi-aş fi mireasă
Şi aş veghea ca paşii să ne-ajungă
Să calce ferm pe-o cale cât mai lungă.
 
Dar cum pot şti? Oh, Lună, tu,
Veghează-asupra noastră chiar acu’
Şi spune-mi de mă-nşel ori ba!
Îndreaptă tril spre inimioara mea,
 
Să-l recunosc uşor dintr-o mulţime,
Să îl primesc aşa cum se cuvine,
Să-l prind în pumn, să-l strâng la piept
Şi viaţa mea să curgă mai încet.