Anca-Florentina Popescu participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din București. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Mai stai

Cuprinde-mi inocența-n brațe și doar stai,
mai stai o clipă-n părul meu, ca vântul
șoptește-mi azi mai mult ca ieri, rămâi
să împodobim cu stele mari Pământul
 
mai plouă peste mine valuri de iubire
sărută-mi ochii ce te-au dezmierdat
si fă-mi un cuib rotund, de nemurire
să mai visăm sub cer, pe ceasul scufundat
 
culege-mi lacrima, arunc-o pe o corabie
să pot dansa cu maci în păr, râzând
ascunde-mi umbra pe un vârf de sabie
să se topească-n zare, cu un ultim gând
 
te-oprește azi pe banca dintre ceruri stinse
și-aprinde-mi amintirea cu un strop de-argint
cuprinde-mi umerii cu aripile întinse
și lângă mine stai, să-ți cânt, să te alint.

Noapte de mai

Între primăvară și vară mai e doar o noapte
cu miros de salcâmi și murmur de șoapte
între ieri și azi- câteva ceasuri
cu pași rari pe străzi, ce se pierd printre glasuri.
 
între ani - anotimpuri frumos colorate
cu frunze și flori, pe jurnale pictate
azi, perechi pe alei se mai plimbă agale
el în frac, ea cu văl, purtând doar sandale.
 
între noapte și zi e un câmp plin de vise
și nori adunați în cuvinte nescrise
e timpul tăcerii, când uităm asfințitul
peste coama-i de foc așteptăm răsăritul.
 
între ieri și azi încă-i seara senină
cu liliac scuturat și miros de glicină
o ultimă noapte de mai, despletită
stele hai-hui dorm pe luna turtită.

Noaptea ta

În timp ce rătăceai, înfrigurat în noapte
chemându-mă stingher, în mii şi mii de feluri,
eu îmi primeam botezul, printre-ale Lunii şoapte
purtând câte un un nume, cu fiecare sor
şi sărutam copacii toţi, pe care i-ai iubit
sperând să zboare păsări, să-mi dea în grabă aripi
s-ajung până la tine, măcar pentru o clipă
să-ţi cad la piept plângând, să tac, să mă-ncălzești
 
mai leagănă-mi singurătatea pe ale tale braţe
împărtăşeşte-mă cu lacrimile tale,
să mă mai nasc din nou din fluturi
şi-mi mângâie obrazul, cu mâna ta curată
să mă mărturisesc, să-mi pot spala păcatul
de-a nu fi fost vreodată în stare să iubesc
şi fă-mă a ta noapte, doar dacă-mi poţi fi zi
pot fi a ta corabie, doar dacă far îmi eşti,
să luminăm pereche, un singur val pe mare,
ce efemer atinge, doar firul de nisip.

Bunica

La margine de sat stă o bunică, lângă stână,
cu basmaua căzută peste fruntea bătrână
de-o vârstă cu codrul, își poartă ulciorul,
și numără zilele, tot ostoindu-și dorul.
 
Dorul de mamă, de copii și nepoți,
ce s-au pierdut prin lume, cu toți,
din ochii-i albaștri îi picură rar
lacrimi de ducă, de uitare, de-amar.
 
De o întrebi ce îi lipsește mai mult
își trece mâna muncită prin părul cărunt
se-ntoarce la icoană, și face-n taină o cruce
spunându-și că la îngeri și mâine s-ar duce.
 
Doi prunci a crescut, frumoși ca dimineața
ce au plecat în lume, să-și realizeze viața
pe fată a văzut-o cu zece ani în urmă,
iar fiul s-a întors cenușă, într-o urnă.
 
E mică și slabă, resemnată, tristă,
tot strânge des în palmă, două poze-n batistă
o poză cu copiii, nepoții la o nuntă
și alta cu măicuța-i, de-o frumustețe sfântă.
 
La margine de sat, acolo, lângă stână
stă o măicuță albă, ce strânge într-o mână
singurătatea vieții și amintiri de scrum
privește la apus, spre capătul de drum.