Claudia-Elena Orzan participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Târgu-Jiu. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Pentru tine, dorul meu

pentru tine, dorul meu,
am mai inventat un anotimp
în care veşnicia miroase a senin,
iarba creşte plăpând, direct pe pielea noastră,
şi brazii adumbresc poteci înguste de destin.
 
pentru tine, dorul meu,
am mai pus un timp albastru-n calendar,
ce se măsoară-n ritmic tropăit de căprioare,
cu ore parfumate-n fragi pe ram,
şi clipe –rădăcini de vise seculare.
 
pentru tine, dorul meu,
reinventez păduri vibrând pe-arcuşuri e vioare,
cu frunze-n raze, agăţate-n colţ de stele,
cu râuri sângerii, cu gust de sare,
şi munţi cu stânci în formă de inele.
 
pentru tine, dorul meu,
am coborât Luna-n pridvor de casă bătrânească,
am agăţat la geamuri aripi frânte de cocori,
am pus poveşti nescrise, în vaze, la fereastră,
şi-aştept în noaptea albă, să mă topesc în zori.
 
pentru tine, dorul meu,
am făcut un cufăr invizibil, de argint,
în care-am încuiat iubirea ne-iubită;
dacă vom pierde calea, prin sentimente-labirint,
s-avem rezerva noastră, de lume tăinuită.
 
pentru tine, dorul meu,
am tatuat în inimă un curcubeu de fluturi,
iar orizontul l-am închis cu lacăte de Soare,
am şters cu podul palmei arşiţă şi geruri,
din universul nostru fără vină şi eroare.
 
pentru tine, dorul meu,
am recreat din vechiul Eden, alt paradis lumesc,
în care eşti iluzie ascunsă în cuvânt febril,
te scriu cu pix de ceară, şi tot eu te citesc,
şi-n Atlantida mea, mă-nchid ca-ntr-un azil.
 
căci pân'la tine, dorul meu,
aşa tăcut şi nestatornic şi îndepărtat,
nu s-au născut Luceferi să ajungă,
şi, clandestin trăi-vei în visul meu curat,
o viaţă şi o moarte, cât o lacrimă prelungă.

Tu să mă chemi…

poate, cândva, vei vrea să plângi
cu lacrimi de-ndoială, din ochii-ţi prea adânci;
tu să mă chemi, căci voi veni îndată,
şi lacrimile noastre, s-or strânge laolaltă.
 
poate, cândva, vei vrea să râzi sonor,
să-ţi zboare fericirea dincolo de nori;
tu să mă chemi, să râdem împreună,
din două fericiri, să nască altă Lună.
 
poate, cândva, vei vrea să fugi din tine,
să-ţi construieşti alt vis din visele-ruine;
tu să mă chemi, şi să fugim spre alte lumi,
rămână-n urma noastră dorul în tăciuni.
 
poate, cândva, vei vrea să te opreşti
să-ţi legeni clipele rămase, în fostele poveşti;
tu să mă chemi, am darul lui „a fost odată”,
şi-n versuri îţi voi scrie povestea vieţii, toată.
 
poate, cândva, vei vrea să taci,
de vorbele-ţi stângace, de tot să te dezbraci;
tu să mă chemi, eu ştiu tăcerea cel mai bine,
şi din tăceri de negru, scot raze de lumine.
 
poate, cândva, vei vrea să-ţi cânţi durerea,
să-şi afle sufletul în cântec, izbăvirea;
tu să mă chemi,deşi nu ştiu să cânt,
în linişte deplină, jelirea să-ţi ascult.
 
poate, cândva, vei vrea să te trezeşti
şi dincolo de ziduri, cerul să priveşti;
tu să mă chemi, aceleaşi ziduri mă-mpresoară,
şi infinitul, numai cu două inimi se măsoară.

Parcă…

parcă,
s-a-ntâmplat odată, prea demult...
cerul inimilor noastre
de iubire a-nflorit,
câmp de stele de argint
tălpile ni le-au încins,
şi-n parfum de liliac
valuri-valuri peste prag,
pielea ne dansa uşor,
ritm de dragoste şi dor.
 
parcă,
nouă ni s-a întâmplat, cândva...
aripi încărcate de lumină
înspre orizonturi fără vină,
soarele de rouă biruit,
primăveri fără sfârşit,
şi-n cuvinte de tăcere
peste-a timpului cădere,
cumpărasem infinit,
doi eroi în propriul mit.
 
parcă,
nu mai ştiu exact de-a fost aşa...
între vis şi realitate,
s-a rupt frânghia de stea,
mi-au rămas scântei aprinse
pe-ale minţii nopţi învinse,
şi-n iluzii de-amintiri incerte
scrise numai pe copertă,
în cuprins cu litere de fum,
jar de dor şi doruri scrum.

Eu….şi aproape fiecare???

poate,
e mai bine-aşa:
nici prea pământ,
dar, nici prea stea.
 
nici fără griji,
nici prea îngrijorat;
nici nestatornic,
nici prea bine ancorat;
nu-mi caut locul,
nici nu spun că l-am găsit,
nu sunt nici stâncă,
nici nu mor nisip;
prea multe nu accept,
dar nici pe toate nu condamn,
nu mi-e răbdarea infinită,
dar, rabd cât pot să rabd;
nu am cuvintele la mine, toate,
dar, spun ce vreau să spun,
nu sunt străină de păcate,
dar vreau să fiu mai bună;
nu-mi fac iluzii nereale,
ar nici mă resemnez,
dac-am greşit fără de vină,
încerc să corectez;
nu cresc în mine idealuri-nalte,
nici compromisuri nu prea pot să fac,
dar, de-mi doresc ceva,
pentru-a obţine, aripile-mi zbat;
nu cred în frumuseţea absolută:
ne naştem toţi, un pic defecţi,
cu minte ne-preconcepută,
găseşti perfecţiunea
în oameni imperfecţi;
nu vreau să mă grăbesc,
dar nici pe loc nu stau,
când ploaia nu mai are sens,
umbrelă-mi iau;
când nu mai cred în nimeni,
mai cred puţin în mine,
şi-adeseori, şi pentru alţii,
pictez pe-obraz, ruşine;
n-am idoli în contemporan,
frânturi de oameni, însă, mai admir,
nu judec făr-a cerceta,
şi nu blamez pe nimeni, inutil;
nu caut să-mi explic
ce nu pot înţelege,,
căci, fiecare are un destin
marcat de propria sa lege;
nu fac nimic
de ştiu că deranjez,
dar, nici nu pot ca visele
să-mi înfrânez;
n-aştept să mor
cu gândul împăcat,
dar, nici nu calc prin viaţă
cu pasul apăsat;
nu, niciodată n-am cerut
ce nu mi se cuvine,
m-am construit din temelii,
cum am crezut mai bine;
nu am iubit vreodată
ca-n marile romane,
însă, bagajele-mi sunt pline
de trăiri-mormane;
nu pot s-ascult de nimeni,
deşi, sfaturi primesc,
vreau din experienţe proprii,
drumul să-mi clădesc;
nu am copiat,
şi nu „am tras la indigo”,
în tot ce-am încercat,
am pus parfum de nou;
nu m-am luptat cu arme
prea inovatoare,
dar, la orice lovitură,
am stat doar în picioare;
pentru că n-am putut vreodată
să mă prefac că plâng,
mă oglindeam în ochii altora,
cu un surâs nătâng;
nu am invidiat pe nimeni,
şi, totuşi, mă încearcă
câte un necaz,
cân simt că nu-mi găsesc cărarea,
mai schimb câte-un macaz;
câteodată, roata,
nu se mai întoarce,
suflete-nchid dureri,
ca într-o carapace;
nu am avut curajul să zbor
doar contra-vânt,
m-am complăcut ades, uşor,
în laşitatea mea de rând;
 
dar, poate,
e mai bine-aşa:
nici prea pământ,
şi nici prea stea.