Diana Adriana Matei participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Ploiești. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Călugărul alb

Trecuse des prin ierni cărunte,
cu geru-n vârstă se ținea,
purta-n veșminte veacuri multe
și-n ochi privirea mai era.
 
Doar straiele-i cu-apus de soare
mai semănau în cer pământ,
să-i crească raze lungi, bălaie
între mătase și mormânt.
 
Pe munți ședea și-n poale strâmte
încununa palmele două,
prin degetele-i lungi, mărunte
lacrimile stăteau să plouă.
 
Și se ruga cu-n nor în suflet
și glăsuia singur din șuier,
și vânt, și grindină, și plânset
în cantecul din lemn de fluier.
 
Eram un prunc și-un miez de nucă
când l-am văzut stând pe o piatră,
o jale de metal adâncă
plângea în el și cădea stearpă.
 
S-a lepădat ușor de haină
și a căzut din mâini spre piept,
rămas pribeag, fără de taină,
el încă vede, eu aștept…

Pan flute

Stăm munți printre păduri și rece,
în coastă lemnul e bătrân,
cântă și luna își petrece
pe după brâul său pagan.
 
În piatra deasă muza tace
și-o umbră cade peste văi,
e creasta muntelui ce zace
pământ peste străbunii săi.
 
Urechea-i strânge din timpane
și-o ciocârlie-i bate-n geam,
unde te duci tu iară, Pane,
cu glasul tău cântând în ram?
 
Ogorul îți e lac de-a-notul
și tot codrul îți cântă-n lemn,
dar mâna ta își mută cotul
când brațul meu îi face semn.
 
Striga muza și-n valea sacră
blestemul se cutremura,
că-n scorbura din frunza seacă
stejarul se înfumura.
 
Focul se înteți-n coronae,
un cântec duce roșcovan
și astăzi printre reci cotloane
moină în flautul lui Pan!

Tablou pe timp de seară

Cioburi aglomerate-n geamuri
înghesuite sub ferestre
aduc oglinzi uitate-n ramuri
și despre tine nici o veste.
 
Mă uit de parcă-mi vine-n minte
un strop dintr-o senină ploaie
și văd cum cade pe morminte
humă din lacrima-mi bălaie.
 
S-a-nnămolit și noaptea, seară,
în praful tău adus de-amurg
când soarele se-aprinde-n ceară
și lumânări în mine curg.
 
Te văd și luna îmi coboară
în rămășițele-argintii
și iar pentru ultima oară
vei fi apusul meu dintâi.
 
Să îmi aduci iară amiază
în dimineți de-azur târzii,
să fii lumina mea din oază
și flacăra dintre făclii.
 
Doar de ai reaprinde flama
în torța noastră tremurând,
ai îngheța până și rama
și chipul mi-ar părea curând!

Trubadur neîncetat

Pământul crește dinspre munte,
chitarele abia se-aud,
căci ele doar ca să m-asculte
te sprijină în mine crud.
 
Un tulnic își înclină stâlpul
peste luminile din umbre,
să ducă-n trupul meu și câmpul
în care pasc oile sumbre.
 
Salbele lor recită-n coruri
haite ce înconjoară luna,
din pasărea ce cade-n stoluri
abia mai picură furtuna.
 
Vântul se clatină pe coarde
și glasul plânge nencetat,
că în văzduh și-acuma arde
amurgul ce i-a sângerat.
 
Stropii mai repezi ard în piatră
și cu un gând de abur rece,
mă-ntreb, cenușa lor albastră
prin câte ape o mai trece?