Ioana Cătălina Bălan participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din București. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Coală de hârtie

nu îți spânzura prezentul,
ca pe niște haine putrede.
lasă-l să treacă prin tine.
 
coală de hârtie, goală,
teatru de umbre,
siluete umblătoare,
o umbră – eu,
prima seară
ce nu a venit încă,
rafale
de vânt pe care nu îl simt.
 
trecut, trecut și apus.
să nu îmi spânzur prezentul.
să nu spun:
„prezentul s-a dus”.

Soarele apune la Izvor

străzi goale,
atemporale,
viță de vie neculeasă.
pot respira aerul amorurilor trecute
de astă-iarnă
și frica întrepătrunsă
printre viscere.
 
golul umple străzile Bucureștiului
în ochii mei.
și zgomotul
nou și vechi
trece pe sub tei.
 
unde difuze de simpatie
adie
încețoșând privirea –
parcă nu mai e totul așa gol.
străzile încep să se umple
de apus de soare.
 
o iau la pas pe trotuar,
pe carosabil,
în expectativă.
 
ce blând e soarele la orele serii!
soarele serii,
stăpân solitudinii –
doar oamenii singuri îl observă.
 
și gândurile-mi țes planuri mărețe,
improbabile,
inabordabile,
ce mă încântă,
înșurubate sub balcoane vechi
și felinare
într-un București de epocă
plăpândă.
și admir și zâmbesc
spre imagini dintr-un viitor
incert, plăpând.
soarele apune la Izvor.
 
pe curând...

Le Vague des passions

această noapte este adormită în codrii orașului
și eu zbor ca un uliu singuratic
prin amintiri descătușate.
iartă-mă dacă îți obosesc timpanele,
dar urletele mele fără de moarte fumegă însetate
de rășina propriilor sentimente.
adună, adună-mă
la o parte.
 
o, Iuliana, cum trăiesc eu în această parte
a orașului de marmură
care doarme pe o parte
de alamă
a pământului.
doarme, doarme neștiutor.
eu veghez și mă-întristez
de focul mistuitor
al urletelor pline,
surde,
mute,
neauzite.
Iuliana,
am compus o poezie
chiar acum
în miez de noapte.
mă cutremur.
biscuiți pe farfurie.