Ioana Maria Chiriac participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Com. Babaroaga, Jud. Argeș. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Pe aripile dorului

Departe sunt de tine și singură în pat
Aștern în minte-am clipele pe care le-am gravat
Mă uit cum trece ceasul și totuși nu adorm
Visând cu ochii minții cum te sărut în somn
 
Cum te sărut pe frunte , cum te sărut pe ochi
Cum deschizi alene, pe rând, câte un ochi
Și cum iar mă privești, încetul surâzând
Cum te întinzi asupra-mi, corpul cuprinzând
 
De nu ești lângă mine nu pot a respira
Te-aud in oricare sunet din camera mea
 
Îmi caut alinarea, dar tot singură sunt...
 
Te vreau iar lângă mine, și iar să îmi șoptești
Să-mi spui de-o mie de ori cât de mult mă iubești
Să-mi pară ca timpul însuși stă în loc
Să surâd, și să nu îmi mai pese de noroc
Să vreau doar un sărut si să adorm la loc
Și iar să visez că te sărut cu focl
 
Șoptește-mi vorbe dulci până m-ai ameții
Învârte-mi casa, dar în centru tu să fii
 
Ia-mă pe sus și  trântește-mă deodată
Nici praf să nu rămână, nici viață ...ia-o pe toată
Lasă-mă doar plină de mireasma ta
De clipele pe care nu le pot uita

Cuvinte înainte de culcare

Îmi e dor
De zilele cu soare
De un suflet cald
Ce îmi aduce ardoare
 
Cerul e martor iubirii pe care o port
Steaua răsare în șuvoi de plânset copt
Îmi blochează corpul cu o sfântă paralizie
Să nu mai simt nici trecerea în glie
 
Cu toate acestea, ahtia e mai mare
Suferința fizica ,e nimic ,când e pusă la încercare
 
Însă nici ziua ,nici noaptea, liniștea nu se lasă
Amintirea ta e singurul gând ce mă apasă
 
Vin-o ...
Vin-o degrabă să mă iei
Că de nu , mă sparg într-o mie de scântei.

Nu te uita

Singură, înconjurată de nămeți
În pustietatea trenului
Mă aflu, și-mi zâmbesc
Gândind ca iarăși vreau să trăiesc
 
Moartea si viața
Cuvinte ambigue
Și totuși mă regăsesc.
 
Dar zăpada e ceea ce prețuiesc
 
Liniște profundă ce îngheață și apele
Adu-mi acum înapoi șoaptele
Nu mă lăsa să îmi fie frică iar
Lasă-mă să ies din colivia ce-o repari
Fă-mă alt om , fă-mă să tresar
Dă glas chemării mele
Și dorințelor ce la am
Nu mă închide și nu mă uzurpa
Da-mi voie sa fiu așa cum aș vrea
 
Bună sau rea
 
Căci ființa mea e una și n-o pot înlătura
Da glas dorințelor, ce nu le pot pronunța
 
Caută-mă si totuși nu mă vei găsi
Sunt încătușată sub propria piele
Izvorâtă din propria-m plăcere

Uscățime

Uscată e chemarea ta
Dar picioarele nu mă vor asculta
Cu pasul apasat merg catre ia
Interiorul meu urlă, ma amenință in rugă
Zici ca sunt surdă ...
Ma înfricoșezi, propria piele ripostează, dar zici ca sunt drogata , de floarea cea uscată
Vraja ma acaparat, lanțuri de beton m-au sugrumat si se strâng spre tine, grăbite mi-au scos tot aerul din mine ,ține
Nici de înțepat nu pot, toti spini sunt scoși
Vai sa nu mor in propriam supărare
Căci tot ce fac e sa ma uit la o floare
O floare ce a murit de mult si pe care n-o arunc.
 
Rigide cuvinte, rigide ganduri toate s-au trântit in mine ca o bâtă aruncată în vânt
M-au invinețit si m-au îngenuncheat ,dar eu de proastă ce-s mereu m-am ridicat , si am ajuns să fiu spânzurat
Legată de un trandafir ce de mult s-a uscat
 
Dă-mi Doamne mântuire și forță ca fara de tine mintea-mi e o torță
Rascumpara-mi greșeala mea , ca eu însămi nu ma pot salva