Mihaela-Maria Dindelegan participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Oradea. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Lumină şi-nviere

Necuprins e Adevărul, după legile eterne!
Cu povara lui în suflet doar poetul se mai naşte;
Neavând loc de odihnă, pleoapa peste ochi şi-așterne,
Spre a umple-apoi mormântul cu lumina de la Paşte.
 
Cine, oare, înţelege profunzimea dintr-o frază,
Când tabloul din cuvinte e adânc precum pământul?
Îl pătrunzi cu o privire, dar mereu se-ndepărtează
Sensul tainic ce-ţi conduce, spre misterul vechi, avântul.
 
Ancestrale înţelesuri nu le poţi uşor alege
Dintre bulgări de ţărână risipiţi în cunoştinţă,
De aceea Vieţii-i este Moartea singura, grea, lege:
Din cumplita-i încleştare iese-afară, în fiinţă,
 
Doar ce fost-a viu odată! Ce-a fost mort, tot mort rămâne
Şi nu-i poate pune Vieţii nici belciuge şi nici frâne!
 
II
 
E durere şi-mplinire când povara se deşartă,
Precum naşterea de gravă, ca şi moartea de uşoară,
Frământarea dinlăuntru este cea mai sfântă artă:
Din tumultul de-nţelesuri, unu-n beznă te coboară,
 
Pe când altul te înalţă până dincolo de stele!
Înfruntând nemărginirea, vezi luminii nepătrunsul
Şi conspiri cu verbu-n flăcări ca să ţeasă-n cer dantele
Din silabe, întrebării Vieţii să îi dai răspunsul!
 
La-nceput a fost Cuvântul şi esenţa lui ne frânge
Pe o cruce, sub o piatră, pe un rece colţ de stâncă,
Dar de-acolo,-acelaşi Logos, măruntaiele ne strânge
Şi le-aşază împreună într-o linişte adâncă.
 
Este grea defragmentarea, poartă-n sine umilire,
Dar deschide parcă-n taină uşa către nemurire.

Veghere

Din nobil os de scoică mi-ai sculptat
Amurgul prăbuşit peste câmpie
Şi-n valea cu luceferi ai arat,
Recoltă strălucirea să îmi fie.
 
Mi-ai pardosit pământul cu poveşti,
Furând idei din colţ de veşnicie,
Cu pleoapele-ţi întinse m-ocroteşti,
Să nu m-atingă nicio pandemie.
 
Şi stai de veghe-n vârf de baldachin,
Ca într-un clopot sfânt de mănăstire
Ce se preschimbă în pahar de vin
Când vreau să beau arome de-mplinire.
 
Deschid un ochi, tu încă mă veghezi
Şi somnul nu îţi poate-nvinge teama
Că vei pleca în vis şi n-o să vezi
Când te sărut, că se sfârşeşte drama.

Pe umărul visului

Şi încă mai cade tăcerea,
sprijinindu-şi lacrima de buzele Mării.
 
O cuprind în priviri
şi-mi semăn amurgul cu unde,
peste nopţile fade să se lase lumina.
 
Am plecat din ecou într-o scoică
uitată-n palma genezei.
Doar aici  mi-e prietenă clipa
şi mi-e liber cuvântul, fiindcă
stau rezemată pe umărul visului
nevisat.

Revenire

Izvoarele vieţii se-ntorc la mine-n vene
Cu fiecare frunză ce se-nfioară-n vânt,
Ţâşnesc idei sub tâmple şi-mi flutură sub gene
Lumina-ntruchipării renaşterii-n cuvânt.
 
Se crapă noaptea-n ziuă cu despicarea pleoapei
Şi-n val curg constelaţii din ochiu-mi dezmorţit,
Vin marginile lumii ca pe o undă-a apei,
Aici în mine, astăzi, alt soare-a răsărit.
 
Deasupra-nţelepciunii domneşte armonia
Şi libertatea-şi face prin Căi Lactee loc,
Azi cade şi se stinge, dar mâine, bucuria
E gaj incandescenţei din aştrii cei de foc.
 
Căci nu există noapte-n înaltul tâmplei mele
Şi nu există moarte prea lungă-n gândul meu,
Revin la mine-n suflet cohortele de stele,
Lumina-mi este muză, viaţă, Dumnezeu.