Mihaela-Maria Dindelegan participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Oradea. Îi dorim succes și îi mulțumim!
Lumină şi-nviere
Necuprins e Adevărul, după legile eterne! Cu povara lui în suflet doar poetul se mai naşte; Neavând loc de odihnă, pleoapa peste ochi şi-așterne, Spre a umple-apoi mormântul cu lumina de la Paşte. Cine, oare, înţelege profunzimea dintr-o frază, Când tabloul din cuvinte e adânc precum pământul? Îl pătrunzi cu o privire, dar mereu se-ndepărtează Sensul tainic ce-ţi conduce, spre misterul vechi, avântul. Ancestrale înţelesuri nu le poţi uşor alege Dintre bulgări de ţărână risipiţi în cunoştinţă, De aceea Vieţii-i este Moartea singura, grea, lege: Din cumplita-i încleştare iese-afară, în fiinţă, Doar ce fost-a viu odată! Ce-a fost mort, tot mort rămâne Şi nu-i poate pune Vieţii nici belciuge şi nici frâne! II E durere şi-mplinire când povara se deşartă, Precum naşterea de gravă, ca şi moartea de uşoară, Frământarea dinlăuntru este cea mai sfântă artă: Din tumultul de-nţelesuri, unu-n beznă te coboară, Pe când altul te înalţă până dincolo de stele! Înfruntând nemărginirea, vezi luminii nepătrunsul Şi conspiri cu verbu-n flăcări ca să ţeasă-n cer dantele Din silabe, întrebării Vieţii să îi dai răspunsul! La-nceput a fost Cuvântul şi esenţa lui ne frânge Pe o cruce, sub o piatră, pe un rece colţ de stâncă, Dar de-acolo,-acelaşi Logos, măruntaiele ne strânge Şi le-aşază împreună într-o linişte adâncă. Este grea defragmentarea, poartă-n sine umilire, Dar deschide parcă-n taină uşa către nemurire.
Veghere
Din nobil os de scoică mi-ai sculptat Amurgul prăbuşit peste câmpie Şi-n valea cu luceferi ai arat, Recoltă strălucirea să îmi fie. Mi-ai pardosit pământul cu poveşti, Furând idei din colţ de veşnicie, Cu pleoapele-ţi întinse m-ocroteşti, Să nu m-atingă nicio pandemie. Şi stai de veghe-n vârf de baldachin, Ca într-un clopot sfânt de mănăstire Ce se preschimbă în pahar de vin Când vreau să beau arome de-mplinire. Deschid un ochi, tu încă mă veghezi Şi somnul nu îţi poate-nvinge teama Că vei pleca în vis şi n-o să vezi Când te sărut, că se sfârşeşte drama.
Pe umărul visului
Şi încă mai cade tăcerea, sprijinindu-şi lacrima de buzele Mării. O cuprind în priviri şi-mi semăn amurgul cu unde, peste nopţile fade să se lase lumina. Am plecat din ecou într-o scoică uitată-n palma genezei. Doar aici mi-e prietenă clipa şi mi-e liber cuvântul, fiindcă stau rezemată pe umărul visului nevisat.
Revenire
Izvoarele vieţii se-ntorc la mine-n vene Cu fiecare frunză ce se-nfioară-n vânt, Ţâşnesc idei sub tâmple şi-mi flutură sub gene Lumina-ntruchipării renaşterii-n cuvânt. Se crapă noaptea-n ziuă cu despicarea pleoapei Şi-n val curg constelaţii din ochiu-mi dezmorţit, Vin marginile lumii ca pe o undă-a apei, Aici în mine, astăzi, alt soare-a răsărit. Deasupra-nţelepciunii domneşte armonia Şi libertatea-şi face prin Căi Lactee loc, Azi cade şi se stinge, dar mâine, bucuria E gaj incandescenţei din aştrii cei de foc. Căci nu există noapte-n înaltul tâmplei mele Şi nu există moarte prea lungă-n gândul meu, Revin la mine-n suflet cohortele de stele, Lumina-mi este muză, viaţă, Dumnezeu.

Categorii:Concurs de Poezie