Andreea-Theodora Drăgan participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Com. Brebu, Jud. Prahova. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Punem cruci peste amintiri

( și ne închinăm cu mâna destinului)

Am un gol în inimă
de când te-ai decis
că nu mai încapi
în cămăruțele strâmte
și dureros de simple
pe care ți le-am închiriat
fără să îți cer să-ți plătești cazarea
usuratică ce în final s-a spulberat.
 
E un gol trist, frânt
în mii de particule
de praf de stele.
ai plecat,
dar eu nu mă simt încă
pregătită să atârn din nou
semnul de vânzare
în pragul ușii fiindcă
mi-e teamă să pun cruci
peste amintiri
și să te îngrop
în mirosul altuia.
 
Mi-e teamă să nu îți mișc pașii
ce i-ai lăsat în urmă,
să nu îți calc parfumul tare
ce încă se mai simte
printre craterele
ce le-ai desenat
în pieptul meu.
 
Îmi e teamă de tine.
de mine.
de noi.

Absență nesfârșită

În absența sunetelor
Scuipăm tristeți mute,
Ne scrijelim numele
Pe frunte și așteptăm
Să îi crească corzi noi,
Să sune lin ca harpa
Pe buzele cuiva,
Să sune dulce în amintire,
Să nu doară
Ca o liniște obișnuită.
Să îl doară doar pe el.
 
Dar glasul e îngropat
Și tăcerea e mai mută
Decât a fost până acum.
Toate ușile sunt închise
Și tot ce mai scârțâie
E iubirea pe care i-o porți inutil.
Nu îți mai calcă pragul
Căci plictiseala unei guri
Cusute cu ață albă,
Îmbrăcată în cămașa morții
Nu îl mai face să tresalte ca altădată.

Hoție sentimentală

 Alergi cumplit de greu
Printre cuvintele vopsite
Ce le-ai lăsat în urma ta
Și te întrebi cu inocența
Unui copil meschin
De ce îți sunt lipite buzele
Și nu mai poți să îți
Întinzi veșnica plasă.
E teama cea care se strecoară
Mișelește prin crăpătură.
Nu trebuie să te ascunzi
Căci îți cunosc orice miros.
 
Nu vraja e cea ce-ți pune piedica
Ci ochii mei ce s-au deschis
În ciuda liniștii ce te-a înghițit.
Poate că n-ai prins vulpea
Cu limba ta ascuțită în gură
Dar jocul e pierdut oricum,
Ce mai contează dacă mint?
Ce mai contează dacă eu
Te-am năruit sau întâmplarea?
 
Aș fi ridicolă să-ți spun
Că nopțile-mi sunt pline
De zgomot și de foc,
De cuvinte goale si sunete arțăgoase.
Absența lor te arde pe sub piele,
Te roade printre lacrimi,
Dar să știi că sunetele
Înapoi n-ai să le primești
Până nu vei reuși pe ale mele
Să le amorezezi de muțenia
Buzelor tale.

Îmbrățișare

Atâta dor și atata jale
Ne-a cuprins pe noi
Doi copii sortiți
Să sugrume eternitatea
Între cerul gurii și
Diafragma corzilor vocale.
Războiul s-a-ncheiat
Și-acum ne plângem
Cuvintele sub dărâmături.
„E prea târziu” îți șoptesc
Degetele încârligate
Pe ultima consoană.
Cum am putea acum
Să ne cuprindem în brațe
Când sunetele au murit
Sub tălpile noastre grele
Și murdare de iubire?