Gheorghe Mocanu vine din Com. Broșteni, Jud. Vrancea. Poți citi lucrarea și aici:

Celălalt trup

Sunt bântuit de senzaţii de beatitudine, dar şi de teamă, în acelaşi timp, pe care nu mi    le-am provocat eu şi nu mi le pot explica, deşi cred că mai am încă în vene conştiinţa structurii mele materiale. Lângă mine sunt tot eu, în carne şi oase, şi nu-mi dau seama care este cel real: cel cu trupul inert, orizontal, din sicriu, cu organele plate, aşezate simetric într-o definire geometrică simplă, sau cel cu trupul vertical, aşezat lângă sicriu, din care curge definitiv zgomotul de sânge bătrân. Mă văd în casa părintească, în camera mare, unde au fost aşezaţi, rând pe rând, morţii familiei mele. Pădurea de stejar este tot acolo, în faţa ferestrei. E atât de aproape, că m-aş prinde de un copac şi m-aş ridica în capul oaselor. Stejarul nu se smulge din rădăcini niciodată… 

Nu pot face asta, pentru că toate simţurile mele au plecat instantaneu din mine şi s-au ascuns, neştiute, undeva. Deasupra sicriului pluteşte o aură de senin şi linişte, discutabile. Totul pare să se desfăşoare într-o lume fără gravitaţie. Cine poate să-mi spună dacă lumea aceasta este reală ? Cine poate să-mi confirme dacă trăiesc sau sunt mort? Simţurile mele nu mai există, ies din trup şi caută alte dimensiuni, neştiute până acum.

Mă regăsesc, simetric, în cele două trupuri, deodată. Poate unul dintre ele este chiar înfăţişarea nevăzută a morţii. Poate că moartea, în ascensiunea spre singura ei raţiune de a fi, ia chipul victimei sale, înainte de a-i aplica durerea finală. Este îngrozitor acest gând. E ca şi cum mi-aş pune singur capăt zilelor. Nu poate fi aşa! Celălalt trup este tot al meu. Trebuie să-l simt! Trebuie să mă ridic imediat, să ies din această stare de incertitudine în care mă aflu. Din care trup să mă ridic? Din care suflet? Din care creier să judec şi să comand muşchilor mei bătrâni mişcări ulterioare? Am puterile limitate, din cauza imponderabilităţii în care plutesc, din cauza alternativelor şi opţiunilor aflate la îndemâna altora.

Mi-e teamă! Dacă mă transpun în coordonatele trupului orizontal, mi-e teamă că voi fi îngropat, inert şi îngheţat, cu creierul viu asupra mea, acolo, sub pământ. Ar fi îngrozitor! E ca şi cum aş fi îngropat de viu. La fel de îngrozitor ar fi şi pentru trupul vertical, ce ar putea pleca din această încăpere fără raţiune asupra lui, fără creier, într-o lume în care şi aşa nu are nimic a spune, şi nimic a face. Că nu-l ascultă nimeni. Ce voi alege? Să fiu un corp mişcător într-o lume verticală doar la trup. Cuprins de aceste ipoteze sumbre mă chinui permanent în interiorul celor două trupuri, să mă aflu, să mă definesc, să mă trezesc din coşmar. Nimeni nu vrea să aprindă lumina. Unii spun că nu au chibrite, alţii că nu găsesc întrerupătorul…Mă rog tuturor destinelor lumii să se hotărască odată când mă vor scoate din stările ce îmi ţin încordate puterile şi să aleagă ce vor face cu mine…

Dacă sunt mort, înseamnă că aşa este când eşti mort. Când tot ce ştiai până atunci nu mai este valabil. Când tot ce ai acumulat într-o viaţă îşi pierde valabilitatea. Când legile ştiute ale fizicii, chimiei etc., nu mai sunt valabile. Când gândurile nu mai sunt gânduri, ci realităţi, chiar dacă sunt inimaginabil de perverse. Când cei care te înconjoară nu sunt decât personajele unui teatru absurd, care nu se recunosc unele pe altele ca făcând parte din aceeaşi piesă. Când totul este şi nu este…În acelaşi timp. Când realitatea există doar în visele morţilor. Când totul este fără capăt şi nu există « dincolo »… Păcat că toţi cei care sunt acum în viaţă, nu ştiu aceste lucruri. Sunt un privilegiat.

Totuşi, mirosul de tămâie bântuie trupul meu. Este real. De unde îl ştiu? Înseamnă că nu sunt mort încă. Totuşi, cum scap din starea de incertitudine existenţială în care mă aflu? Cine mă poate ajuta?

Cine altcineva decât părinții, cei cărora le strigam ajutorul în vremea copilăriei, părinţii mei, care au fost nişte amărâţi ce-şi duceau în cârcă vremurile, nişte rădăcini încâlcite păzind marginile lumii, visători credincioşi ce au trudit să nu le fiu dator nici cu banii de pomană. Ei puteau fi prafuri, fier, săpun sau buldozere, dar mi-au dat sânge adăpost de-a gata din tot cerul lor, lăsându-mă legat de acelaşi drept la dragoste şi ură. Ei sunt vii precum sângele în mine. Nemurirea lor îmi ştie încă gustul. Voi fi şi eu, cândva, un hoit sub cer, după o stâncă, din care voi arde flacăra eternă a pieirii. Tot acolo, peste un deal, himere de timp îmi vor arăta înaltul din care sângele mi-l joc. Tare aş ridica sufletului meu o colibă în care să- şi potolească setea de lume şi după ce trupul îmi va fi istovit. Azi e mai frig ca ieri, din ce în ce mai frig, un frig cu chin ce mi-i dat să-l locuiesc în epidermă. Până la urmă, voi fi un anonim luând cu mine un nume curs din brazdă de ţară. Povestea mea o ştiu azi toţi,dar ea va fi uitată pe când îmi voi roti sămânţa, anii. Într-un sfârşit, voi fi nisip, apoi ciment şi cazemată în care nicio inimă nu bate. Pe lângă mine vor trece îngeri orbi ce vor călca pe plânsul şi pe râsul meu curs din zid. Părinţii să mă ierte că-s destul de piatră, acolo unde nu mai pot face un gest către ei, unde lumina şi culoarea nu-mi mai sunt armură-crustă, ci noroi. Marea judecată mă va bate peste ceafă cu o lumânare să-mi arate cine am fost. Veţi auzi într-o zi strigătul meu final, dar voi muri fără să ştiu că pier.

Ideea că sunt doar un cadavru în ochii tuturor mă macină. Nu a inventat nimeni pietre de moară care să macine bătrâni şi să scoată oameni tineri! Atunci, ce faceţi cu mine? Acum sunt un simplu mort în două trupuri, într-o agonie prelungită de alţii. Sunt un mort fără identitate. Trebuie să mă aşez undeva. În trupul vertical sau în cel orizontal. Altă variantă nu am, deocamdată!