To read the creation of Aliona Captari, request a translation by clicking the “Translate” button.

Aliona Captari participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ialoveni, Republica Moldova, are 48 de ani și este absolventă a Academiei de Studii Economice din Moldova. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                 O VIAŢĂ-N CODRU

O rândunică firavă prin ramul codrului uşor sălta,
Zbura spre cer neînfricată şi-apoi de praf aripa-n baltă şi-o spăla.
Din zori de ziuă până la apus de soare, neostenită ziua-şi petrecea,
O ajuta şi pe surată, care cu greu în braţe puii îşi ducea.
O admirau în zbor cocorii sumbri şi vrăbioii burduhoşi,
O neglijau sticleţii galbeni şi neamul mare de botgroşi.
Ea nu pleca spre ei urechea şi nici privirea sinceră nu şi-o ţintea,
În grijă mare îşi trăgea ea fracul şi răutăţi nu prea vedea.
Era o zi frumoasă, dar de toamnă-ntârziată,
Când ea sleită de puteri, a poposit pe ramul unui pom lâng-o poiată,
Privind, cum găinuşile porumbul dulce ciugulesc cu gălătuşi,
Pe ramul ei se asează, ca de în cer căzut, cam un năstrușnic bărbătuş.
A tresărit în zgomot, când l-a văzut alături şi aproape n-a clintit,
Cu ochi-nchişi a stat jenată, pe semne s-a îndrăgostit.
Fior străpuns de o săgeată ea n-a avut aşa nicicând,
Primit din dragoste curată în ochii lui uşor lucind.
El înfoiat în pană deasă a lăcrimat, un pic uită că-i bărbat,
S-a rătăcit în lumea ei şi vrea o viaţă să-i stea alături cumpătat.
Din mică-a ochilor schânteie se naşte o magie-a dragostei înflăcărată,
Căci prima dragoste de nimeni, niciodată nu a fost „aşa” uitată.
Din clipa dată el prinse la puteri enorme şi încrezut în sine se făcu.
S-a avântat în zbor, se coborî, a strâns-o-n aripioare, convins că îi plăcu.
Ea-înamorată peste parapetul enigmatic, abea cu greu, ce respira,
Vroia aşa până la moarte să-i stea alături, sub steaua paşnică, ce lumina.
El ciripea în zvon misterios şi gingaş aripioara îi trăgea spre sine,
Ea imbarcată-n faima fericirii, pe-o clipă lungă a uitat ce e ruşine.
Şi-i dărui în semn de dragoste curată - o sărutare- prima cu multă-nverşunare,
Zburau spre cuibul lor şi-a doua zi aici din nou se revedeau fără răbdare.
O aventură plină-n farmec s-a aşezat pe fila albă-a vieţii lor,
La care zborul alintat în freamăt dădea prin codru la izvor.
Dar ca destin, cum e mai rău a fost să fie-n pragul iernii grele:
Un viscol crunt a-nzăpezit copacii şi i-au lăsat în ascunzişuri sure, paralele.
Multe batiste din frunze de mesteacăn ea-umezit după a lui cel dulce ciripit.
În fiecare zi torcea pernuţe şi ura peste vânt vărsa că dragostea el i-a răpit.
Şi dup-atâta-ngăduială se arătă o zi călduţă, cu mult soare,
Ea vesel șorţul şi-a lăsat şi a zburat spre zare-albastră-ndepărtare.
A stat o zi până în seară şi apoi a mai stat o zi în aşteptare,
A stat ea două, trei fără un gram de apă şi mâncare,
Se istovea din clipă-n clipă şi val de lacrimi rău o mistuia,
Dar bărbătuşu-n semn de întrebare de nicăieri nu mai venea.
Se întorcea acasă amărâtă, cu aripile aproape de pământ,
Când calea-sa a-ntretăiat un vultur purtător de vânt.
Acesta călător de vază, călit la frig şi copt la soare,
Cu ochiul ager, glasul tare - întreabă biata rândunică ce o doare?
Ea rău mâhnită, nu a spus, că are-n inimă un spin de mărăcine.
Lui i-a plăcut, că e plăpândă şi a chemat-o-n parc lângă tulpină.
În fiecare zi el o vedea tot mai frumoasă şi-o adora în taină,
A hotărât să calce pe o parte şi de mireasă i-a îmbrăcat o haină.
Au construit un cuib de-argilă lângă poiană sub pădure,
Ca puişorii lor isteţi să poată-aproape strânge frunze dulci şi mure.
Amică devotată îi era privighetoarea, trăia-nvecinătate,
Era frumoasă inteligentă şi multe cărți avea de-o viaţă adunate.
O adora, că-i învăţa puiucul cum să pâlpâie din aripioare,
Pentru, că-a ei  demult micuţi şi firavi zburară-n lumea mare.
Din dimineață-nrourată cu miezi de nuci şi flori de păpădie-n poală,
Zbura isteaţă printre crengi uscate, prin ploaie să-i înveţe şcoală.
Se depănau grăbite zile senine după nopţi, prietene cu despărţirea.
El munţi şi ape străbătea, deasemeni cununat era cu nemurirea.
Ea, biata rămânea-n şalaş cu puii ei în braţe, micuţi, golaşi.
Ţesea covor din frunză verde de stejar să meargă la serbarea pentru naşi,
Din iarbă verde de mătasă cosea laţi păretari şi perdeluţe de-aşezat la vatră.
Din bobi de mac cocea plăcinte pentru puii ei şi pentru acei din şatră.
Le împletea stănuţe din floarea cucului până la miez de noapte,
Prindea icoana-n aripioare şi se ruga neîntrerupt în mii de şoapte.
Să-i ţină puii cu aripa dreaptă-n zborul de sub norii grei
Şi taică-s-o, nevătămat s-ajungă, ducând acasă pungi cu mei.
Ruşinea ei e mare către Celuia de Sus, că are-n inimă o cămeruţă înfundată
Pentru acel iubit, ce-o necăjeşte şi nu poate să-l uite niciodată.
Î-l vede des în vis cu-aripile săgeată, înconjurat de rândunele crăieşele
Şi-aceasta o înarmează cu putere, dar oricum, la gât nu-şi poate atârna mărgele.
Ar vrea, doar cu un ochi să îl privească şi multe, multe să îi tăinuiască,
I-ar da şi zile triste de la sine, măcar prin vise s-o lase să-i şoptească.
Acufundată-n miez de rugăciune aude zgomot cunoscut pe la fereastră,
E soţul călător din lumea mare, sosit la cuibul lui în noapte-albastră.
Ea brusc ridică clanţa de la uşa acoperită-n muşeţel,
Se-mpedică de retrăială şi răstoarnă coşul de la grindă din lozie cu degeţel.
Sleit de oboseala prinsă de pe zările îndepărtate, el păşeşte pragul,
Şi-i străluceşte pana de sub barbă, când vede puiul mic, că el e dragul.
Răstoarn-atent desaga cu merinde, pierzându-se în ochii ei dăruitori de viaţă.
Aşa naivă, ea aşteaptă în semn de dragoste - o nuca atârnată-n aţă,
Dar el înfoaie creasta, întinde aripa şi o-ntreabă de e frig?
De ce argila cade din foiş, de ce în cui e atârnat doar un covrig...?
Pân la sfârşit aceasta e o viaţă-n codru păsărească,
Deloc departe de a noastră, ades mai crâncenă, dar e numită omenească.