Concours de prose

Antonia Lemnete, Proză Scurtă, Grupa II

To read the creation of Antonia Lemnete, request a translation by clicking the „Translate” button.

Antonia Lemnete participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ploiești, Jud. Prahova, Romania și are 16 ani. Ea este îndrumată de Prof. Anca Sersum la Colegiul de Arte „Carmen Sylva”  Ploiești. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
                                                               TOTUL PENTRU REGAT


      Deja întârziasem...
      Tobele bubuiau, lumea se agita. Peste tot în jurul meu lumea vorbea. Fiecare dintre ei aștepta cu nerăbdare să privească spectacolul de astăzi.
        - Am auzit că împăratul a decis să aleagă câștigător  pe cel care va rămâne în viață!
        - Eu am auzit că cel care va câștiga va deveni noua gardă personală a prințesei!
        - Nu! Cel care va câștiga, va primi mâna prințesei!
        Nu puteam să nu râd la spusele oamenilor. Fiecare avea propria lui părere când venea vorba de bătălii. Unii le adorau și creau propriile lor variante de premii pentru învingători. Alții nu le sufereau – inclusiv eu - și așteptau nerăbdători să se termine ca să se poată ospăta cu festinul din urma bătăliei. Cu timpul, am început să mă învăț cu bătăliile, însă niciodată nu o să ajung să mă bucur de durerea altor oameni. Mama mereu îmi zicea că nici ei nu îi plăceau aceste bătălii, dar nu putea să nu vină, ținând cont că este soția regelui Nero. Tata a fost mereu adeptul acestor bătălii. Ținea cont de fiecare victorie, de fiecare eșec. Recompensa pe toți victorioșii și umilea pe toți pierzătorii.
          Pentru a dori să participi la aceste bătălii trebuia să fii foarte bine antrenat și poate și puțin nebun. Sunt foarte multe șanse să mori în timpul luptei dacă nu ești suficient de antrenat fizic, iar dacă așa ceva ți se întâmplă, nimeni nu o să-ți plângă de milă, deoarece toți apropiații și toate persoanele iubite vor trăi cu umilința pe care ai coborât-o asupra lor prin moartea ta.
          Așa era regatul tatei: ori erai primul, ori erai un nimeni. De un deceniu încoace, de când tata l-a învins pe regele Nikolas, o dată pe an se organizează aceste bătălii, ca să-i dovedim că suntem la fel de puternici ca acum 10 ani.
         Data următoare când voi alege să citesc în poiană, o să am grijă să nu mai adorm. Dacă nu ajung la arenă până la ultima bătaie a tobelor, tata va fi foarte supărat. Asta nu se putea întâmpla din nou.
         Peste câteva luni urma să împlinesc vârsta de optsprezece ani, iar dacă tata va muri, eu va trebui să îi iau locul pe tron. Sper că nu se va întâmpla prea curând pentru că nu mă simt pregătită destul. De la vârsta de doisprezece ani am început să învăț pentru a deveni regină. Am citit până în acest moment toate cărțile tatei de minim două ori fiecare. Am fost dornică să învăț tot ce trebuie pentru a fi un conducător bun, dar acum, că ziua mea de naștere se apropie, tot ce îmi doresc este să mai pot avea timp să-mi recapitulez tot ce am învățat.
         - Prințesă?
         Alerg atât de repede încât nici nu observ când dau peste Zain, una dintre gărzile familiei mele și prietenul meu din copilărie.
         - Zain! îl strig abia respirând.
         - Ai întârziat! Mult!
         Pare foarte enervat din acest motiv. Probabil că a fost luat la întrebări de tata și de fratele meu. Mă aștept că le-a zis vreo scuză cum ar fi: ,,Mi-a zis că și-a pătat rochia și urma să o schimbe”.
        - Vino după mine! În câteva minute se vor opri bubuielile tobelor și...știi prea bine ce se va întâmpla atunci.
        Nu trebuia să îi răspund. Știam mai bine ca oricine ce urma să se întâmple dacă nu ajungeam la timp la locul meu. Îl urmez printr-o mulțime de oameni până la o scară înaltă din piatră albă.
        - La capătul scărilor sunt tribunele, îmi explică Zain. Eu o să rămân puțin mai departe. Acum du-te!
         Îi mulțumesc repede, dând scurt din cap și o iau pe scări.
         Din cele patru locuri rezervate pentru familia mea, erau ocupate trei. Toate, mai puțin al meu. Fiecare tron avea un steag deasupra lui. Un steag alb, conturat cu roșu și în mijlocul lui, o coroană însângerată. Simbolul familiei mele. Mă așez pe locul liber de lângă tata. Nu-mi spune nimic când mă așez. Ori era prea nervos ca să-mi spună ceva, ori era mulțumit că m-am încadrat în timp. Nu puteai descifra nimic de pe fața lui.
          Tobele se opresc din bătut și mă relaxez în sfârșit în scaun. Ajunsesem la timp. Trebuia să mă liniștesc. Nu urma să fiu certată după bătălie.
          Mulțimea se oprise din vorbă și își îndrepta acum privirea spre tata. Regele se ridică în picioare, dregându-și vocea. Toți locuitorii regatului se uitau doar la el, nimeni nu avea curajul să spună ceva când regele Nero urma să vorbească.
         - Locuitori ai regatului meu, astăzi ne-am adunat aici pentru a zecea bătălie prin care sărbătorim victoria împotriva regelui Nikolas.
         Mulțimea izbucnește, aplaudând și țipând. Regele le face semn cu mâna să tacă și imediat se așterne liniștea peste arenă.
         - Aceste bătălii simbolizează victoria și eșecul. Victoria pe care am câștigat-o acum zece ani și eșecul regatului pierzător.
          Un alt rând de aplauze se pornește. Erau aceleași cuvinte de fiecare dată. Cum de mai sunt atât de impresionați de ele?
          - Astăzi vom privi confruntarea dintre doi bărbați. Unul va învinge, iar celălalt va pierde.
          Face o mică pauză. Crea suspans înainte de a rosti anunțurile mai importante.
          - În ceilalți ani, câștigătorul primea un rol important în armata regatului, dar anul acesta am decis ca învingătorul să primească un premiu mai special . . .
          Capul mi s-a întors spre el instantaneu. „Un premiu special?” Nu puteam să nu mă gândesc la ce spuseseră oamenii când treceam în fugă pe lângă ei.
           Doamne, sper că nu urma să mă oblige să mă căsătoresc cu cel care va învinge astăzi!
          - Învingătorul bătăliei de astăzi, continuă tata, va deveni garda personală a fiicei mele, prințesa Nera!
           M-am ridicat involuntar de pe scaun când mi-a rostit numele. Mulțimea deja mă aplauda. Știam că eram aplaudată pentru cine eram -fiica regelui- nu pentru că urmam să am ca gardă personală, învingătorul de astăzi.
           Mă așez înapoi pe scaun și din nou se oprește orice zgomot din public.
           - Cu acestea spuse, vă rog să îi primim cu un rând de aplauze pe cei doi competitori ai acestui an!
           După ce le face anunțurile, se așeză. Publicul începe să se agite și să facă zgomot. Cele două uși se deschid larg și din ele ies doi bărbați sau mai bine zis tineri, pentru că erau doar cu puțin mai în vârstă decât mine. Ambii erau îmbrăcați în armură argintie cu simbolurile regatului. Cei doi se apropie unul de altul, până când ajung față în față. Unul dintre băieți era cu un cap mai înalt decât celălalt și avea părul negru, iar celălalt băiat era mai scund, închis la culoare și cu părul brunet. Ambii păreau pregătiți pentru ce urma să se întâmple. Aveau săbiile pregătite. Tata urma să le dea semnalul și să înceapă lupta.
            - Acum! porunci regele cu un zâmbet uriaș pe față. 
             Acesta era unul dintre momentele în care îmi era frică de el, de pofta lui de sânge, de nevoia de a vedea oameni bătându-se până la moarte. Credeam că doar unele animalele aveau astfel de sentimente.
             Primul care atacă este cel cu părul negru. Celălalt tânăr blochează atacul imediat. Cele două săbii scrâșnesc și cei doi mârâie unul la altul. Brunetul este cel care își eliberează primul sabia. Acum era rândul lui să atace. Își balansează sabia, aproape lovindu-și adversarul în braț. Băiatul cu părul negru se ferește de atacul brunetului în ultima secundă, dându-se într-o parte. Cei doi continuă să atace și să-și lovească săbiile unele de altele. Primul care produce o vătămare este cel mai înalt. Urmau să se bată până când unul urma să nu mai poată să se ridice de pe jos. La cum decurgeau lucrurile, urmau să se bată câteva minute bune.
            Arena era plină de oameni. Nu puteam să observ vreun loc liber. Pe partea stângă a arenei, pe ultimile rânduri, stătea familia mea. În fața noastră –în partea dreaptă- poporul nostru.
             Cu două rânduri mai în față, statea Zain. Ieșea ușor în evidență pielea lui întunecată printre atâția oameni albi ca norii de pe un cer senin. Lângă el stăteau, așezate, celelalte gărzi de vârsta lui.
              Când îmi cobor privirea spre arenă, brunetul își pierduse sabia, acum fiind la adversarul lui.
              Mulțimea a început să aplaude din nou, de data asta pentru băiatul cu o sabie în fiecare mână.
              Brunetul se aruncă spre celălalt tânăr după sabia lui, dar în loc de sabie, primește o lovitură zdravănă în stomac. Cade gemând pe jos. Băiatul cu părul negru se apleacă peste cel mai scund și îl lovește ușor cu sabia în piept. Părea de-a dreptul enervat de slăbiciunea oponentului lui. Se apleacă până când ajunge față în față cu adversarul lui. Îi șoptește ceva ce nu am putut înțelege și, spre surprinderea mea, îi dă o mână de ajutor ca să se ridice. Apoi, în picioare, pierzătorul se uită la cel care l-a învins pentru o secundă și după se apleacă în fața lui. Era plin de vânătăi și de sânge, chiar dacă nu i se puteau vedea cu precizie rănile.
             - Se pare că bătălia din ziua de azi a fost una scurtă, răsună vocea tatei în toată arena, atrăgând fiecare pereche de ochi în direcția sa. Sincer să fiu, continuă regele, această luptă nu a fost suficientă pentru a determina cine va fi garda personală a fiicei mele. Vreau să știu că va fi mereu în siguranță, iar acest duel nu m-a convins îndeajuns.
            Una dintre uși se deschide, semnalul pierzătorului să iasă din arenă și să accepte consecințele acestei înfrângeri. Băiatul brunet oftează și pornește fără tragere de inima spre ușă. Mă întrebam la ce se gândea. Oare era dezamăgit? Îi era frică de ce urma să i se întâmple? De toată rușinea pe care a adus-o astăzi familiei lui?
           În arenă a rămas doar băiatul cu părul negru. Încă mai avea ambele săbii în mâini. Știa că încă mai avea să se lupte cu cineva. Dar cu cine?
          - Mă gândeam că nu voi fi mulțumit de ce urma să văd astăzi, așa că îl invit în arenă pe unul dintre cele mai bune gărzi ale palatului!
          Prin ușa prin care ieșise pierzătorul întră Albert. L-am recunoscut imediat. Înălțimea lui de mai mult de doi metri și părul roșcat, pe care îl văd aproape în fiecare zi în palat. Venise îmbrăcat cu aceeași armură ca băieții, dar nu avea o sabie. Când ajunge în fața învingătorului, acesta doar îi întinde palma. Băiatul cu părul negru se uită o secundă la palma lui și apoi îi aruncă una dintre săbii. Garda o prinde imediat în mâna dreaptă și se apleacă spre oponentul lui, șoptindu-i ceva. Orice o fi zis, l-a enervat pe tânăr, pentru că își îndreaptă deodată spatele și își încordează mâinile pe sabie.
           - Tot ce trebuie să faci este să iei sabia din mâinile lui Albert, îi spune tata băiatului.
            Ambii erau pregătiți. Roșcatul zâmbea, ținându-și sabia în fața pieptului, iar băiatul cu părul negru își ținea sabia, încordat, în mâna dreaptă, deasupra abdomenului.
           - Acum! dă tata semnalul. 
           Garda tatei se năpustește asupra băiatului, doborându-l. Aveau săbiile încleștate între ei. Învingătorul luptei anterioare dă un cot în burta roșcatului, iar acesta îl eliberează. Băiatul se ridică și își înșfacă din nou sabia. Roșcatul se ridică la timp ca să blocheze lovitura sabiei băiatului.
            Îmi întorc capul spre rege. Tata era fascinat de aceasta bătălie. Probabil că nici nu se gândea că tânărul cu părul negru putea muri în această luptă. 
            Cine va deveni garda personală a prințesei?  Acesta era scopul acestei bătălii. Dar dacă nu va exista un învingător, o să aleagă pe altcineva? Va organiza o nouă bătălie specială pentru a alege?
            Gândurile îmi sunt întrerupte de ropotul de aplauze al publicului. Albert ajunsese lipit cu spatele de un zid al arenei. Încolțit de oponentul lui. Săbiile lor erau încleștate, una de alta, între ei. Băiatul își apasă sabia atât de mult în cea a adversarului, că aproape îi intră în piept lui Albert. Cu un gest rapid, băiatul îi eliberează gărzii sabia și, profitând de momentul de neatenție al roșcatului, îl surprinde și îi înșfacă sabia din mână aruncând-o în capătul celălalt al arenei.
            Toată lumea sare în picioare, începe să aplaude și să urle. Mă ridic și eu în picioare, aplaudând. Privirea mea îl caută pe învingător printre sutele de oameni ridicați în picioare.
            - Ajunge! porunci regele.
            Lumea se așază și se oprește din aplaudat.
            - Impresionant, băiete! Sunt mândru să te numesc garda personală a fiicei mele!
            Băiatul își îndreptă un moment privirea spre mine. Era murdar de sânge pe față și respira greu de la lupta pe care o avusese. Privirea i se mută din nou spre fața regelui și făcu o plecăciune cu mâna dreapă acoperindu-și inima.
            - O să ți se pregătească o cameră în palat. De mâine dimineață, se te văd la ușa fetei mele!
           Băiatul dă aprobator din cap. 
            Nu puteam să îmi dau seama dacă era bucuros pentru că îmi devenea gardă personală. Dar cine nu ar fi fericit să aibă o asemenea onoare?
             - Încă un lucru, spune tata. Cum te cheamă, băiete? Oamenii trebuie să cunoască numele învingătorului de azi.
             - Kol, răspunde.
              Și așa am început altă viață.
.......................................................................................