Concours de poésie

Ioana-Rodica Dumitru, Poezie, Grupa IV

To read the creation of Ioana-Rodica Dumitru, request a translation by clicking the „Translate” button.

Ioana-Rodica Dumitru participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ploiești, Romania și are 29 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
In bello veritas


Din negura uitării, incandescent, Cuvântul
Despică limbi de foc și arde Jurământul,
Se frânge pe din două - amor de dragul artei -
Căci porumbelul păcii pecetluit la moarte-i.
În templul nebuniei se-aud doar cioburi sparte
Și exilați urlând de lumea ce-i desparte
De hăul libertății, 
De muntele dreptății, 
De sticla transparentă și fără de gratii
De luntrea de pe Styx, neatinsă de pramatii.
Voit-a despotul din giulgiu să le ridice steagul,
Să le strivească craniul ori să le scuipe cheagul,
Să sufle peste ei iodură de argint
Și-apoi să îi arunce în negrul labirint. 
Obuze - zeci la număr - căzut-au peste ei
Sunt avioane-n zare... cadavre pe alei, 
Sunt rugăciuni ce-n ceruri nu au mai reușit,
Și totuși, țara lor, e de necucerit. 

S-a înfuriat pitonul și-a dat cu capu-n piatră
Voind neapărat pe lei să îi despartă. 
"Voi, renegați ai sorții, de ce nu vă predați
Să încercăm, încă o dată, să fim deolaltă frați? 
Ce v-a-nvrajbit de oare mușcați voi pe stăpân?
Sentința voastră-i scrisă, nu pot s-o mai amân...
De n-ascultați de mine, pe rug să zvârcoliți, 
Cu Biblia în brațe, cu-ai voștri acoliți! 
Ori nu vedeți voi oare că domnitor sunt Eu
Și v-a uitat de tot al vostru Dumnezeu? 
Luptați în van, de-a valma, de-a curmeziș și-n contra
Curentului ce vă izbește și vă-ncrețește mutra.
Martiri vă credeți voi, în imnul vostru mut, 
Un petic de pământ nu dați cu împrumut...
Și de veți vrea, vreodat', să facem armistițiu
Să știți că n-am să cad la un așa capriciu. 
Rușine să îți fie, ștrengarule bandit,
Că muști acuma mâna ce ieri - ea te-a hrănit!"

Răsuna peste vale sirena înarmării. 
În beciuri stau ascunși, în pragul disperării,
Copii, femei, bătrâni ce nicio vină n-au
Că tatăl, soțul, fiul pe câmp se războiau. 
Strămoșii își fac cruce, deplâng cumplita soartă
Și pe vecini îi roagă, îi dojenesc, îi ceartă...
"Nu că'ta-n astă viață ce-n trecut avut-au zeii,
N-aduna averi în traistă, nu te alerga cu leii! 
Ține-ți sufletul departe de deșertăciunea lumii
Să nu cazi, naiv, pradă nefastelor lăcómii!
Fii onest, apleacă fruntea la alatarul bunătății, 
Și te-n-chină-n libertate, nu în jugul vanității
Adu cinste mamei tale c-a crescut odorul blând,
Tatălui sărută-i mâna cât mai este pe pământ. 
Fă-ți părinții o icoană ce pictată e de îngeri:
Ei te-au apărat de diavol și de grelele înfrângeri.
Te ridică din cenușă, din nisip te recompui
Și refă clepsidra vieții - a Cuvântului dintâi! 
Nu cerși un colț de pâine dacă n-ai muncit să-l ai,
Din puțina-agoniseală lasă-ți loc mereu să dai! 
Nu sceptrul te face rege, nu coroana de pe cap,
Ci virtuțile deolaltă, cât în tine ele-ncap. 
Aveți milă când vă cerem, în genunchi, noi, ajutorul
Poarta iadului s-o-nchidem, sa îi încuiem zăvorul,
Pe balauri să-i ascundem, iertători, în catacombe
Iar în jur să fie cântec, să nu mai răsune bombe!
N-ați voit a ne primi în distinsa Alianță -
Unii au privit porunca drept o gravă cutezanță,
Alții-au râs de ghidușie, de ambiții prea zeloase
Și ne-au dat în schimb temeiuri și-adevăruri mincinoase. 
Voi, companioni de cruce, care liniștiți dormiți,
Nu vă pasă, vouă, oare, de săracii asupriți?
Nu mai vrem apocalipsă și pământ pătat de sânge,
Nici promisiuni deșarte, nici încurajări nătânge, 
Haideți-n ăst' ceas târziu să punem pecetea păcii
Iar stindardul Europei să-l încununăm cu salcii."

Jos, în buncărul revoltei, eroii își trag suflarea,
Își șterg de praf orgoliul și își șflefuiesc onoarea,
Se închină-n umilință și se-aprind apoi cu totul
Când datória îi cheama - ei refuză antidotul. 
Și pe domnitor de văd, în jurul lui se strâng
Împătimiți fiind de haos și de vise ce se frâng. 
Au hotărât ca astăzi să alunge pe tiran -
Cu arma să îi răspundă și să nu mai spere-n van -
Șttt! Ecoul se propagă din temutul subteran:
"Stăpân te crezi, dar eu nu astfel îți voi spune -
Nu vezi că n-ai prieteni-n a ta ascensiune? 
În palme vrei să ții, de drept, tot mapamondul
Dar sunt aici de gardă ca să-ți amputez imboldul. 
O mamă ne-a născut, dar eu nu îți sunt frate
Când arma nucleară e tot ce ne desparte.
A erodat genomul, doar ura ne mai leagă
Căci soră-mi este vatra și mi-e atât de dragă! 
Cu dinții am s-o apăr, cu dinții am să mușc
De ea de te apropii - pe loc am să te-mpușc. 
Opește-ți șobolanii să umble prin tranșee,
Buimaci de sulf, de brom și de opiacee.
Te rog, protocolar, încheie acest chin
Și nu disemina cuvinte cu venin. 
A ta degenerare găsit-a diagnostic:
Ești singurul mort-viu, într-un sevraj agnostic.
La boala ta atroce nu-există vreun remediu
Atâta timp cât țara mi-o ții într-un asediu."


Ars moriendi


Din a cerului oglindă
Se reflectă praf de stele
În privirea-ți muribundă,
În tacerea de pe piele.
Tâmpla ta, de timp crestată
Sprijinită ți-e de pumn.
Ai gândirea exilată...
Parcă te transformi în scrum. 

Arde-n tine disperarea
A atâtor vieți pierdute;
Resemnat, aștepți chemarea
Către cele nevăzute. 
E târziu în tine, parcă, 
Ești departe cu simțirea:
"Și de mor acum - ce dacă? 
Cred că asta-mi e ursirea.
Nu-mi aduce flori la groapă,
Sunt cu tine-n veșnicie: 
Tot ce vezi - e o etapă.
Tot ce speri - zădărnicie. 

Nu fi trist că fug departe: 
Ți-s în suflet la o șoaptă. 
Nu mă tem deloc de moarte,
Nu cobor, ci urc o treaptă. 
Lasă-ți dorul să mă plângă
În duminicile reci!
Vreau cu lacrimi să mă ningă, 
Vreau cu zgomot să mă-neci."


Chimie anatomică

Dizolvă-mă-n culoarea surâsului tău
și nu permite tristeții
să se strecoare
prin galaxia absconsă
din pigmentul sângeriu 
al irisului 
de catifea. 

Amestecă-mi lumina
cu bezna acidă
prin care,
Anxioși, 
ne căutăm cu degetele nisipoase
în golul care există 
între două inimi rătăcite
sau uitate
de Destin. 

Topește-mi sufletul la 180 de grade
Fahrenheit,
în lava îmbrățișării tale
vulcanice
și zdrobește-mi coastele
să pot simți mai bine
fâlfâiala aripilor care ți-au crescut 
din stern.

Îngheață-mi respirația - 
sărutul verii să-mi fie aer,
să-ți gust cu limba
atrocitățile care suspină
în recea dezmierdare
de cleștar.

Ajută-mă să înțeleg
de ce
între doi surdo-muți
gângurește despărțirea
și tace
o Dragoste
ce ne-ar fi vindecat
pe amândoi
de păcat.