To read the creation of Ion-Cristian Șarpe, request a translation by clicking the “Translate” button.

Ion-Cristian Șarpe participă la Secțiunea „Poezie pentru copii” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Constanța, Romania și are 37 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Cãluţul de mare

Cãluţul de mare, aşa mult dorea,
Steluţa de mare cu el sã o ia,
Ca ea sã-i arate, calea, printre peşti,
Meduze, valuri, corali şi tot ce-ţi doreşti.
Hotãrât, plecã,
Cu steaua în gând,
Dupã val se luã,
Cu ochii visând.
Cãluţul porni la drum cu familia sa,
În mare sã vadã unde-i mândra stea.
Val dupã val ei tot înotarã,
Ba ei mai râdeau, ba se mai jucarã…
Au gãsit în drumul lor,
Ascuns, printre alge,
Un prea dulce melucusor.
Un melc mic, rãtãcit,
Vorbirã cu el un pic,
Şi la drum cu ei îl luarã,
Şi plecarã.
Melcul mic când obosea,
Pe cãluţ el se urca,
Mai mereu se veselea.
Familia de cãluţi s-oprise,
Pe melc tare-l îndrãgise.
Somn li se fãcuse acum,
Şi-adormirã toţi duium.
Cãluţul de mare, mic,
Adormi şi el un pic, 
Cu melcul cel mic.
Adormirã îmbrãtişaţi
Şi de mare legãnaţi.
Cãluţul avu un vis,
Se fãcea cã într-o zi,
A ajuns în paradis.
Înainte el privi,
Steluţa din gând zãri,
Pe val el încãleca 
Şi pornise cãtre stea.
Culese în drum o floare,
De la o stea cãzãtoare,
Pentru-a lui frumoasã stea,
Ce în faţa lui era.
Cãluţului i-era teamã,
Sã nu o treazeascã brusc, 
Visul lui sã se destrame.
Când ajunse langã stea,
Tare mult se bucura,
Floarea el îşi pregãtea,
Şi-aştepta.
Şi din somn ea se trezi,
Simţi mirosul de floare
Şi când în sus ea privi, 
Zãri cãluţil de mare.
-	Uite-o floare ţi-am adus ,
Draga mea steluţã,
-	Tu ai fost în mintea mea,
Cât eşti de drãguţã…
-	Dragul meu cãluţ de mare,
Eu tot am privit în zare,
Şi-astept zile şi nopţi,
Un cãluţ de-apare.
-	Dar nu aşa ori şi care,
Un cãluţ de mare,
Sã-mi aduc-o floare,
Cu el sã mã ia,
Chiar de-s doar o stea…
Aşa visã cãluţul mic,
La steaua lui de mare,
Şi în somn el tresãrea 
De-o bucuria ce-o avea,
Visând la a lui stea…



Gândãcelul supãrat

Gândãcelul supãrat, 
De un trecãtor fu luat,
De pe jos fu ridicat.
-	Gândãcelule frumos,
-	De ce eşti aşa nervos?
Gândãcelul a zâmbit,
Şi cu al sãu gingaş surâs,
Omului el i-a rãspuns:
-	Domnul meu, eu am tot stat,
Pe-un fir de iarbã uscat,
Cãci în faţã nu vedeam,
De cãlduri mã moleşeam…
-	Eu cãutam o cale,
Ca s-ajung colo în vale,
Unde-i dudul, vechi prieten,
La umbra-i eu sã mã legãn,
Un pic sã mã rãcoresc,
Prea dulci dude sã primesc!
Omul, duios se uitã în palmã,
Şi îi spuse, cu o voce calmã
-	Fii linşitit, sã nu-ţi fie teamã!
-	Bucuros eşti tare-acum!
-	Şi tristeţe nu mai ai,
-	Ce zici ne pornim la drum?
Tu în palmã sã îmi stai,
Şi sã mergem împreunã,
Sã nu treac-o sãptãmânã,
Pânã singur vei ajunge,
La rãcoarea de sub frunze!
La prietenul tãu dud,
Pe o creang-am sã te urc,
La poveşti noi trei vom sta,
Tare ne vom bucura.
Fiindcã dudul e bãtrân,
Poveşti are cu duium’!
Iatã bunul trecãtor,
Pasul îl mãri cu zor,
Ca sã meargã mai cu spor.
Cei trei, prieteni devenirã,
La poveşti se cam lungirã.
Pânã soarele-şi luã zborul,
Sus acolo-n zare,
Pe norişorul cel mare.
La o mare depãrtare,
El cu luna se-ntâlni.
Şi în tainã o rugã:
-	Luna mea prea dragã,
Du-te de cu grabã,
La prietenii cei buni,
Cãci prea singuri sunt acum!
Luna, cerul-s strãbãtu,
Pe cei trei acum ea sã îi vegheze,
Raza ei caldã, sã îi lumineze,
Pânã-n zori de dimineaţã,
Sã se bucure de viatã.
Când cei trei se vor trezi,
Prea frumos va rãsãri,
Soarele mult prea drag,
Veghetor el le va fi,
În întreaga zi.


Vrãbiuţa cea zglobie

Vrãbiuţa cea zglobie,
Zburã iar în vie.
Pe un strugure se opri,
Şi c-un graur se întâlni.
-	Ce faci prietene, dragã graur?
-	Parc-acum erai în lauri!
-	Uite, vrãbiuţã dragã,
Dupã grâu eu tot zburai,
Şi ca el bine sã-mi meargã,
Vreau şi-un bob de rai!
-	Pentru mine nu-i nimic,
Ca sã se compare-un pic,
Cu dulcele din strugure,
Nici mãcar un fagure,
Dupã care tot tânjeste,
Şi-ursul nostru îl pofteşte.
-	Inţeleg acum, drag graur,
De ce ai plecat din lauri!
-	Eu gândii cã dor de mine,
ţi se facu tare bine,
Şi zburaşi repede-n vie,
Sã-mi faci mie bucurie!
-	Bucurie, îţi fãcui!
-	Ce crezi tu dar, zglobia mea vrãbiuţã?
Ziua doar cu tine, mi-e aşa drãguţã!
-	Hai vino atunci şi în grabã pofteşte,
Poama mult prea dulce de o ciuguleşte!
Când cei doi sfârşirã de mâncat,
Deodatã în vie apar-un bãiat.
Pãsãrile-având, câte-un bob în cioc,
Zburarã deodatã cãtre un alt loc.
Bãieţelul, şi-aruncã privirea,
Strigã dupã pãsãri, de se mişcã via:
-	Veniţi înapoi, dragi pãsãri la noi!
-	Acum, eu, singur eram în vie,
Şi cu voi, a vorbi vroiam,
Prea dragi pãsãri mie!
Graurul şi vrãbiuţa,
Degrabã-şi luarã zborul,
Şi venirã fuguţa,
În palmã la bãieţel, ele se-aşezarã
Cu struguri în cioc, ele tot mâncarã.
Bãieţelul fericit, era tare mulţumit.
Şi cu-n zâmbet mov, aşa frumos pictat,
De strugurii pe care, doar ce i-a mâncat.
Splendid cãtre cer, ce frumos zâmbi,
El din inimioarã, Vierulu-I mulţumi…