Concours de prose

Miruna Teodora Todor, Proză Scurtă, Grupa II

To read the creation of Miruna Teodora Todor, request a translation by clicking the „Translate” button.

Miruna Teodora Todor participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Timișoara, Romania și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
De sus 

     Zbârlit. Totul era zbârlit și umed; iarba plonja precum un tricotaj de pe marginile pavajelor: barba bătrână a Moșierului se împletea în jurul harponului său. Firele de curent împungeau priveliștea cenușie, iar turma de vânturi ce venea dinspre est le spălăcea stratul învelitor ca de cocon. Blestemati fie acei șerpi electrici!- muncitorii de la stația de tren nu se oboseau niciodată să le ridice. Un copil își prăjise odată creierii în timp ce se juca, ispitit – nu era mare lucru. Administrația era oricum prea ocupată în aceste timpuri cu transportul de muniție și carne pentru front. Muniție surdă și carne oarbă. Ceva de felul acesta. În orice caz, nu era timp pentru îngrijirea copiilor- nu venise încă timpul lor. Nimănui nu-i păsa, nici chiar lui. Mintea sa ca o sfeclă era prea zbârcită pentru a se sinchisi cu acele omiduțe umanoide. Oricum nu era treaba lui.
       Încă din ziua în care se înapoiase de pe dealurile înfundate unde încă mai răzbeau craterele păduchioase de bombe, auzea un sâsâit ciudat în urechi - de parcă se rostea popa la el cu o talangă de os. Credea că e ciudat șă era neliniștit – mai ales atunci când oamenii patrulau în zig-zag aleile cu bastoanele și sacoșele lor de cangrenă. Se gândeau că probabil puteau auzi popismele ce-i ieșeau prin antene atunci când treceau pe lângă el.
       Nu era mare lucru. Pentru el nu era o mare diferență. Oamenii de acasă nu mai contau, ca de altfel, nici cioroii de pe front.
       Avusese și el o iubită de porțelan – era demult plecată cu un soldățel hodorogit. Nu-i mai cunoștea pe niciunul. Cei de-acasă îi explicară că se lăsa prea mototolit de o păpușică proastă și ploșnița ei. Se prea poate ;  știa că frații săi de führer nu ar fi mușcat coada șarpelui.
Fie, el era pocitania. Nu păpușica, nu frații sau camarazii. Cum se făcea că ei puteau trăi bine, iar el nu?  Rădăcinile veninoase se aflau în gheara pieptului său de foarte mult timp, iar acum acestea produceau un efect asfixiant. Scuipă cenușă argintie în lumina felinarelor.”Mutule”. Păianjenii umezi de sub ochii afumați indicau stolul de pureci ce îl bântuiau. Staticul lor albăstrui prevestea o tortură extravagantă.
        “Un ultim act de optimism.Poate am să mă renasc într-o plojniță.”
        “Învârte roata, o s-ajungi ca tata!”
         Rânjea și i se părea amuzant. Întotdeauna noaptea se simțea mai puțin constrâns – unghiile unui fulger străin produceau o ruptură găunoasă printre spirele reptiliene ale minții sale. Nu e greu:“iei pușca, o prinzi roșu între degete, lași clapeta să mârâie detașat; splina îți gâfâie puțin, apoi ganglonii... s-a sfârșit”.
          Pielea capului începuse să pârlească de la sudoarea castanie, iar gingiile movulii erodau maxilarul ranchiunos. Era frumos precum un copoi din luftwaffe cu o sperietoare de ciori în cioc , așteptând să se lase asupra lui un înger cald pe roată cu patruzeci de ochi de cianură. Stranie imagine. “Dacă aș vedea așa ceva, mi-aș trage serafimul pe cap și cu lesa l-aș plimba pe la popă. Poate așa o să-mi găsească leac pentru nerozia mea purecoasă...dar până atunci,alas! - mă duc să-mi caut serafimul. Toate ca toate, dar mă grăbesc, zău! Se închide prăvălia odată ce se coboară musculițele vineții.“
           Luna de cornet osos rânjea în putrefacție, iar pendulul cu trei limbi împărtășea secunde roase nopții – se făcea că plouă, se făcea că devine un scaun cu ochi de cocoș nocturn, o creastă ca o gălușcă îi fermenta gâtlejul. Trase pușca lângă omulețul dansator din spatele gurii. Saliva, tot mai lăptoasă, tot mai lungă, măcina bărbia. Era aproape de cei patruzeci de ochi contorsionați: o aripă,două...
            Pușca clănțăni cuminte – se supuse și de această dată – fie , e gata de împlinire. Capul regurgită un spasm molcom – țeava petrolieră suporta acum canistra craniului, goală și fumegândă – țeava petrolieră pe care nimeni nu se obosea să o înlocuiască. Fruntea sa se deșira acum peste fierul răcoros. Serafimul tot n-a venit, iar ploșniță tot nu era. 
           Am să număr până la zece – iar el are să se răcească.
            Am să număr până la un milion șoptit – iar el are să se carbonizeze.
           Părul său cărnos atârna în sfori în marșul vântului. Trupele se divizau : est, vest, nord, sud...                                                                                                                       
                           *
            Clămpănea un tocător de gheață. Sau de carne.
             În fine , lui îi clănțăneau neuronii între tâmple, deși ața dintre urechi îi era relaxată din cauza băuturii. Trecuse demult întâiul ceas al beției. Spunea că are să se lase, dar gândea că are să bea până la nemurire. Poate data viitoare.
            Se îndreptă tacticos spre baie, bubuind sfios niște pereți. Ajuns în fața tronului aspirator, se închină scârbit. Un sunet chiorăit îi părăsise gâtlejul.Un bâzâit alunecă printre organe și se revărsă în gură. Cineva râdea printre crăpături. Camera se umplu de gâlgâituri putrezite. Regurgita mov, alb, verde, maro... est, vest, nord, sud...
            Se uită în oglinda pocită prin bulbucii ochiilor. Înapoi privea un urs contorsionat. Nu-l recunoștea. Putea fi oricine. Poate era primul om al peșterilor sau un homo-erectus. Poate nu mai exista. Poate era încâlceala tuturor strămoșilor săi, asudați neputincios. Prima femeie din neamul său. Sau primul lor copil. Poate s-au mâncat între ei. Poate era un criminal.
             Își aminti de unchiul său trecut. Cel care-și zburase pânza de pe creier. Sigur el era. Semănau destul de mult.
             El era o corcitură a tot ce fuseseră cei dinaintea lui. Tot ce a fost în jurul lor. Bătăile primite de la tata. Admonestările bunicului. Armata. Căsătoria nereușită. Copiii.
              Fie! - e ușor să îndepărtezi vina grobiană - să o dai mai departe sau înapoi, în sus sau în jos. Dar cine era responsabil pentru molima din moalele capului său? Cea care îi spăla creierii de fiecare dată când se apropia de sticlă? Cea care-l ispitea să se joace cu un cuțit de bucătărie atunci când e trist sau plictisit. Unchiul său își alungase gândurile cu pușca pentru că un idiot, parte din sângele său, își bătuse nevasta.”Nu-i rău, dar mai lasă și pentru alții.”
              Nu mai dorea să stea în această cameră împuțită. Sau în acest local dubios. Petrecerea se sfârșise. Se gândise că în seara aceea avea să-i sosească nota de plată de la Providență. ”Ce-ar gândi părinții mei? Ce-ar gândi părinții lor? Ce-ar zice morții? ”
              Se alătură pavajului colțuros. Totul era negricios. ”Ce ar spune el?- cu pușca lui cu tot? ”
               Privi spre bolboroseala lunii. Rânjea cu palatul ei de oase moi.
              ” De ce să nu închei chiar tu ciclul chinului?...Altfel.” 
               Și se porni pe lângă pereții caselor care se încrucișau în voința sa aburindă și contorsionată.