To read the creation of Oana-Maria Coja, request a translation by clicking the “Translate” button.
Oana-Maria Coja participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Toplița, Jud. Hunedoara, Romania și are 17 de ani. Este îndrumată de Prof. Csiki Luminița-Maria, Liceul Teoretic „O.C Tăslăuanu” Toplița. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Magazinul din pădure
Se crede că teleportarea ar fi posibilă doar dacă s-ar forma o ruptură în plasa realității în care trăim, și ca orice om, am fost sceptică în legătură cu această teorie, până acum câteva ore (sau poate chiar câteva zile), când ceva absolut bizar și înfiorător mi s-a întâmplat.
Nu o să-mi mai rămână mult timp la dispoziție, dar trebuie să povestesc tot ceea ce am trăit în această dimensiune ciudată în care am căzut, și chiar dacă știu că nu îmi mai rămâne altă scăpare decât să sfârșesc sub apăsarea întunericului, mă simt nevoită să mă lupt cu vocile stranii și să scriu pentru tine, călătorule, tot ceea ce cred că te-ar putea ajuta să scapi din acest loc în care mișună entități periculoase.
Înainte de a începe să îți povestesc de acest spațiu anormal, este absolut necesar să îți dau detalii despre ceea ce s-a întâmplat înainte ca eu sa ajung aici.
De câteva săptămâni, oamenii se tem de o forță invizibilă care i-ar putea atrage într-o lume groaznică, diferită de cea pe care o cunoaștem, se tem că vor putea cădea într-o nouă dimensiune, totul pornind de la o povestioara bizară ce a devenit subiectul principal pe toate posturile de televiziune și paginile de știri de pe internet: o femeie a dispărut într-un mod ciudat, în mijlocul unei expoziții de artă, după ce s-a apropiat prea tare de o pictură.
Orice om „normal" ar spune că această anecdotă este vreo născocire proaspătă, bună de profit, a unor persoane care lucrează în domeniu.
M-am dus și eu la expoziția cu pricina, la câteva ore după ce am văzut știrea, doar ca să îmi demonstrez că lucrurile difuzate sunt minciuni, dar surprinderea și șocul mi-au fost mari în momentul în care am văzut că pictura făcută doar în nuanțe de roșu, pe care am recunoscut-o din reportaj, e împrejmuită de banda galbenă a poliției, pe care scria „Vă rugăm, nu vă apropiați”. Când am dat să merg mai aproape, unul din oamenii de pază de lângă bandă m-a rugat să mă îndepărtez. Am încercat să-l întreb pe acel domn în legătură cu incidentul, dar nu am putut să scot niciun răspuns exact de la dânsul, așa că m-am decis să caut eu mai multe informații. Totuși, povestea mi s-a părut puțin diferită, după ce am cercetat în mai amănunt imaginile surprinse de camerele de supraveghere, și am ajuns la o concluzie mai cumplită decât cea în care obiectele, precum acel tablou, ne-ar putea „înghiți”. Imaginile publicate în numeroasele articole de pe internet nu erau clare, însă una din camere a reușit să prindă momentul de mai aproape. După câteva ore de muncă, procesul de editare mi-a adus un răspuns înfricoșător. Femeia nu a fost trasă în pictură de către o mână invizibilă, ci a căzut prin podea. Cum era posibil? A dispărut doar în câteva secunde, iar podeaua din lemn a rămas intactă.
Este destul de evident că aceasta nu este singura poveste, iar televiziunile și internetul au fost împânzite, în scurt timp, de zeci, poate chiar sute de astfel de legende urbane. Gândul la contactul cu o astfel de lume era îndeajuns de năucitor pentru orice persoană, chiar și pentru cele mai cumpănite.
Povestea începe pentru mine, însă, într-o noapte prelungită de învățatul pentru examene. Îmi doream nespus să mă pun în pat și să dorm, dar nu am reușit să fac asta decât pe la ora trei și jumătate dimineața. Locul în care am ajuns nu a fost patul, ci o lume ciudată, o pădure învăluită de o noapte fără sfârșit, și asta pentru că am călcat, fără să vreau, într-una dintre crăpăturile din podeaua distrusă de timp. Așa am ajuns să fiu și eu pradă acestui fenomen bizar și mi-am dat seama de elementul comun din toate poveștile auzite: o podea veche de lemn.
Totul s-a întâmplat brusc, dar luciditatea minții nu mi-a fost afectată. Singurul lucru pe care îl puteam face era să găsesc o cale de ieșire cât mai repede, asta pentru că nu știam ce fel de sălbăticiuni există, dar și pentru că era răcoare.
Pădurea este deasă, iar la fiecare 10-20 de pași se aflau șine de tren. Nu pot să îți dau mai multe detalii despre aceste căi ferate, dar sunt mai mult decât convinsă că ele sunt una dintre ieșirile posibile.
M-am plimbat printre copaci, fără să văd limpede pe unde merg, până când am ajuns într-un luminiș scăldat într-o lumină stelară stranie. În mijloc se afla un magazin… Când am intrat, un fior m-a străbătut. Un trofeu uriaș cu cap de urs avea grijă de prăvălia strâmtă cu miros stătut. Avea orbitele goale, iar modul în care „se uita” la mine nu era deloc primitor. Toate produsele de pe rafturi erau lipsite de nume, iar ingredientele erau doar niște mâzgălituri. Negăsind ceva de ajutor, am ieșit, dar senzația că ceva mă urmărește cu privirea nu a dispărut.
Am traversat din nou o porțiune din pădure, doar ca să ajung într-o altă poiană, la o altă dugheană. Ca să verific dacă nu m-am învârtit în cerc, am intrat în clădire, dar trofeul nu se mai afla la intrare. Am închis ușa, iar din acel moment am început să aud tot felul de lucruri.
Spre deosebire de majoritatea sunetelor din păduri, acestea erau adevărate voci, ecouri grave, ca și cum scoarța copacilor și pământul ar grăi într-o limbă străveche. Am încercat să le ignor, dar cu cât făceam asta mai mult, cu atât vocile se auzeau mai tare. Am dat vina pe nesomn și nu am vrut să mă gândesc nicio clipă că aceste voci ar fi reale.
Nu știu cât timp s-a scurs, în această trecere continuă, de la un magazin la altul, de la o potecă la alta, dar îmi era destul de clar că nu mai aveam energie. În cele din urmă am intrat într-unul dintre magazinele ciudate, pentru a-mi lua ceva de mâncare și de băut. Poate, astfel, puneam capăt halucinațiilor. Trofeul de urs aștepta la intrare, mai schimonosit și mai grotesc decât înainte. Neavând cu ce să plătesc, am luat produsele, printre care un caiet și un pix, și am ieșit din magazin, nu înainte de a-l mai privi încă o dată pe proprietar.
Nu știam ce greșeală făcusem…
Nu am putut să mănânc sau să beau, din cauza texturii ciudate și a lipsei de miros a alimentelor. Cine ar putea să consume astfel de bizarerii? Încetul cu încetul, halucinațiile au devenit mai puternice. Printre brazi puteam să văd siluete distorsionate, copacii și pământul urlau, iar ca o pată pe ochi, chipul trofeului de urs. Toate entitățile mă judecau, mă mustrau, și simțeam cum nebunia mă cuprinde.
Cu ultimele puteri, m-am așezat pe marginea unei șine de tren și am început să scriu. Acum, îmi aștept sfârșitul. Sper ca tu, călătorule, să folosești una din căile de ieșire, dacă există într-adevăr una. Eu nu mai am timp. Sfârșitul îmi e aproape, dar cred că singura scăpare reală, din această experiență infinită și bizară este…
Roțile de fier au trecut cu o bufnitură peste corpul tinerei, lăsând căldura sângelui să umple paginile caietului căzut pe pământul rece al pădurii de sub podeaua roasă de timp a căminului.
