To read the creation of Bianca Cristiana Jiman, request a translation by clicking the “Translate” button.

Bianca Cristiana Jiman participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Gherla, România. Bianca Cristiana are 22 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Am stat seara 

Încă o seară pustie
Paianjenul din colț stă ferit
Cu mult înainte era în lumină,
Poate și aceea s-a smerit.

Totu-i nou, nimic nu poate
Să te piardă, să te țină,
Te îndeamnă, te socoate,
Cade încet precum o ruină.

Pasărea celestă cântă
Un tril înrudit de dulce
Cine stă să o asculte?
Într-o mare mintea duce.

Cântecul, vraja, trec deodată,
Te mai cheamă oare?
Într-o lume dezvoltată
Cu prea multe semne de întrebare.

Totu-i nou și totu-i vechi,
Printre fire iarba crește,
Iar pe muntele răzleț,
Vântul vine, vântul trece.


Mit nedefinit

Noi, ursitoarele predestinate
Clothes, Lachesis și Atropos
Fiice ale lui Zeus și zeiței Themis
Pe noi ne vezi la început sau final.
Și totuși, mai părem atotputernice?

Tema nopții înstelate
Stă pe muntele umbrit,
Ursitoarele descântă, stau să iasă acea lumină
Soarele le mai deșteaptă, va mai crește o rădăcină
A destinului, iubirii, vieții sau a calomniei.

Pe o stea premergătoare scrisă în secole vagi,
Un trecut nesigur iese, poate prea plin de filtraj
Pentru ea, o vizită durează zece ani lumină,
Iar tu, muritor destonic, o secundă o vezi
Să vină!

Cerul lunii rar veghează peste masca absolută
Purtată de actori năstrașnici lunea până spre amurg,
Iar în centrul comediei, a duratei temporale
Stă al soarelui tezaur
Sau al lunii, spre hotare.

Rugăciunea ta se înalță
Lăsând în urmă doar fiori,
Statuia zeiței se mișcă, se vede că nu are nevoie de ajutor
Însă în secunda în care tu o vezi, chiar deșteptat,
Ea găsește alinare lângă firul alb, uscat. 


Personajele nu pot părăsi scena

Personajele nu pot părăsi scena,
Se încadrează în sistemul mut,
Lasă o dâră de cerneală
Precum sângele ce eu însămi l-am cernut.

Dar, ca autor șăgalnic,
Îmi mai las conștiința în pace?
Navigând mii de substraturi
Pe niște pernuțe cu ace.

Ele mă caută în derivă,
Rănite, bete de răzbunare
Vor o moarte să provoace,
Una ce nu are uitare.

Doamna în negru stă pe margine
Retrăind trecutul iminent,
Iar din găuri iese sânge,
Al meu, al lor, e prea incert.

Prin atâtea personaje,
Pe care eu le-am  creat
M-am înrolat, autosabotat?
Într-un ocean de chipuri.

Poezia nu mai eliberează,
Ci servește vechile tertipuri
Pentru că stând în fața lor sunt ca într-o oglindă
Ce din păcate, nu are suflet, să se prindă.


-Ne-ai renegat, spun ele
Ne-ai periclitat pe interior,
Acum e rândul tău să simți
De aici nu scapi fără ajutor.

Mă trezesc visând cu ochii,
La un centru chiar obscur
Și totuși simt o eliberare,
Sper să nu fie de rău augur.