To read the creation of Irena-Maria Ițcuș, request a translation by clicking the “Translate” button.

Irena-Maria Ițcuș participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Ploiești, România și are 17 ani. Ea este îndrumată de Prof. Ramona Ștefan, la Colegiul de Artă „Carmen Sylva” din Ploiești. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                            Puterea din noi

        Speranța este visul care îți dă aripi să te înalți deasupra fricii, să învingi întunericul. Iar pentru Lorelai, ea a însemnat absolut totul. Zile și nopți visase cu ochii deschiși, încrezătoare în șansa ei la fericire. Dar nu și acum. Frumoasa pasăre renunțase de mult timp să mai creadă, și tot ce îi mai rămăsese erau plimbările solitare, în lumina lunii, și cu sufletul plin de regrete. În ciuda tinereții ce încă strălucea înăuntrul ei, se poate spune că adevărata Lorelai, cea care nu ezita să spere, a pierit. A dispărut, așa cum se sting stelele în zori. 
       O dimineață de toamnă avea să frângă acest vis. Lorelai se trezise, ca de obicei, foarte optimistă. Îl avea alături pe partenerul său, Liam. Ce-și putea dori mai mult? Dar, deși nu era o fire aventuroasă, nu luase în considerare faptul că pericolele s-ar putea abate singure asupra lor. Pe atunci, Lorelai nu era decât o lebădă foarte tânără, cu capul în nori. 
        Apariția vânătorului îi luase pe toți prin surprindere. Firea sa înclinată spre reverie nu sesizase la timp reacția celorlalte păsări. Zburară îngrozite, adăpostindu-se pe unde puteau. Aproape toate... Una singură rămăsese în urmă, fără să apuce să-și ia zborul, din cauza grijii ce i-o purta ei, incurabilei visătoare... Cu inima pulsând galopant, Lorelai conștientizase pericolul, dar se dovedi incapabilă să reacționeze. Privea neputincioasă cum vânătorul se îndepărta, lăsând în urmă o inimă frântă.
       Lunile treceau, iar Lorelai retrăia cu aceeași intensitate durerea de atunci. Liam al ei nu mai era. Cum de a putut permite așa ceva? În fiecare noapte, la lumina lunii și a stelelor ce o priveau din înalturi, dădea ocol lacului, ca o stafie însingurată. La ce să mai spere? Sufletul ei nu-și găsea nicăieri alinarea. După tragedia de pe lac, nicio lebădă nu mai venise înapoi. Toate zburaseră departe, lăsând-o în urmă pe Lorelai. Uitată, ea continua să verse lacrimi amare, neclintită din propria-i suferință.
       Într-o seară caldă de vară, Lorelai înota, ca de obicei, pe lacul părăsit. Înfoindu-și penele albe, frumoasa lebădă își înălța gâtul mlădios, privind către stele. ,,Nu mă puteți convinge să mai sper. În final, o să pierd totul din nou.’’. Oftă, iar apa se undui ușor la foșnetul aripilor sale. ,,Deși o parte din mine și-ar dori să mai încerce o dată...’’ Și stelele, martorul durerii și al tuturor frământărilor, hotărâră că Lorelai mai avea nevoie de o șansă.
       În vremea aceasta, Elio, o tânără lebădă rătăcitoare, se pierduse de grupul său. Pasionat de explorarea locurilor noi, nici nu observase că se îndepărtase de ai săi. Dezorientat, privea cerul senin. Luna parcă îi zâmbea și în liniștea de gheață, Elio continua să meargă printre ierburile înalte, simțind, în mod straniu, că ceva îi ghida alunecarea, ca o vrajă. Deși totul îi era străin, înainta mai departe, purtat de aerul feeric. 
        Și atunci o văzu. O lebădă singuratică, ce înota în neștire, pierdută în propriile gânduri. Penele-i sidefate sclipeau, iar ea, scăldată în lumină, arăta ca un înger rătăcit. Temându-se să nu o sperie, nu scotea niciun sunet. În zadar încerca să-și găsească vorbele. Își scutură ușor penele, emoționat de prezența ei, dar nu reuși să-i câștige atenția. Ea și privea preocupată reflecția, cu gândul și sufletul departe, în alte timpuri demult apuse.
       Imaginea unei alte lebede, reflectată în undele lacului, o readuse în prezent. Tresări speriată și începu să se îndepărteze, dar un glas sfios o opri. 
       - Te rog, nu pleca!... Iartă-mă, nu am vrut să te tulbur.
       Se întoarse și privi nedumerită. În întunericul catifelat, sclipirea blândă din ochii lui îi amintea oarecum de Liam, însă nu se apropie de el. Cât despre Elio, acesta se simțea jenat că pătrunsese așa în lumea ei. Privind-o, îi era ușor să-i observe tristețea. ,,E ca o fantomă vie’’, se gândi el. 
       - Îți pot fi de folos? o întrebă timid, fără să își poată opri cuvintele.
       Lorelai își plecă gâtul și răspunse cu glas stins.
       - Nu cred că ai cum.
        Îi mai aruncă o privire străinului, care nu se clinti. Înțelese și ea că nu îi va fi ușor să-l îndepărteze.
       - Știu ce îmi vei cere, șopti el. Ai dori să te las în pace... Dar crede-mă, n-aș putea să te abandonez aici.
        Lebăda nu răspunse. Amintirea vechii sale vieți o țintuia în loc, iar gândul că ar fi putut trece nepăsătoare mai departe așa, pur și simplu, o înfiora. 
        Elio nu-i știa povestea. Nu intuia ce o determinase să ajungă așa, ca un boboc ce refuza să se mai deschidă. Nici măcar nu îi cunoștea numele. Dar simțea că avea nevoie de ajutor pentru a înflori din nou. Astfel, în fiecare zi, revenea pe lacul singuratic. Ea era întotdeauna acolo, și cu timpul, se obișnui cu prezența lui. Lorelai, pe de altă parte, nu știa ce să creadă despre Elio. Se bucura că în sfârșit avea cu cine vorbi, iar acesta avea povești atât de frumoase despre oameni, locuri și visuri... După o îndelungă așteptare, începu și ea să se deschidă, eliberată de strânsoarea amintirilor dulci-amărui. Lebăda învățase din nou să trăiască în prezent.
       Într-o noapte de primăvară târzie, cei doi înotau, ca de obieci, pe lacul părăsit. Elio îi povestea peripețiile surorii sale, iar ea îl asculta fascinată. Râsul ei cristalin îi umplea inima de bucurie, și tare mult și-ar fi dorit s-o vadă așa mai des. Pe măsură ce luna urca tot mai sus pe boltă, iar parfumul florilor de mai îi învăluia cu totul, amintirea celui pierdut începu să se estompeze din ce în ce mai mult, fără ca ea să își dea măcar seama.
       - Mulțumesc pentru tot, șopti. Ai fost atât de amabil...Cred că este momentul să îți ofer niște explicații. Nu am mai fost eu însămi din momentul în care el... a dispărut. A pierit în încercarea de a mă apăra, și m-a lăsat singură. Nu mi-a spus nimeni că viața are și ea întunericul ei...
       Elio rămase mut. Cu siguranță nu știa ce înseamnă să pierzi o făptură dragă. Până să o întâlnească, nici nu știuse prea bine ce înseamnă să iubești. Abia acum, adevărata Lorelai se arăta în totalitate și nu putea să nege că îi era dragă. Continuă să păstreze tăcerea, fără să dea glas acestor gânduri.
       În acea noapte de basm, nimeni nu s-ar fi așteptat ca liniștea să fie curmată atât de brusc. Zgomote asurzitoare răsunară dintr-o dată, purtând-o pe Lorelai înapoi în timp. Auzind pașii ce se apropiau, lebăda își retrăia cel mai urât coșmar. Dar nu mai era absentă ca în trecut. 
      - Se întâmplă din nou, îl informă ea, gata să plângă de spaimă. Ascunde-te repede!
      Cele două lebede porniră spre ierburile lungi, căutându-și adăpost, dar vânătorii erau prea rapizi. Dădură la repezeală stuful la o parte, căutându-și prada. Doar două lebede înotau pe suprafața lacului.
       Lorelai se opri, înspăimântată. Pe chipul ei palid nu se vedea decât o sfârșeală contagioasă, amplificată de oboseala sufletească. Lebăda capitulase încă de dinainte de a lupta.
       - Elio, ne vor prinde... E inutil să fugim.  Liam a făcut tot ce i-a stat în putere, și...
       - Dar tu ești în viață, replică el.
       În timp ce vânătorii erau gata să apese trăgaciul, Elio adăugă:
       - Înțelege că eforturile lui nu au fost zadarnice!
       Elio o împinse dintr-o dată din calea glonțului, ferindu-se totodată și el. Încercară iar și iar, până când lebedele dispărură în stuful des. Lorelai plângea, cu sufletul sângerându-i la amintirea durerii din trecut. 
       - Lorelai, ascultă-mă, șopti hotărât Elio. Sunt sigur că nu și-ar fi dorit să-ți petreci viața tristă, în umbra fricii. Trebuie să ai încredere, și să nu renunți în lupta pentru viața și fericirea ta. Dacă te agăți de trecut și uiți să trăiești, atunci rămâi prizoniera sa pe vecie. 
       Știa. Bineînțeles că știa. Gândul la Liam, în loc să o slăbească precum altă dată, îi dădu acum puteri noi. Își ascultă bătăile inimii. Era în viață, și în acea clipă, Lorelai se bucură mai mult ca niciodată de această șansă.
       Un sunet discret le dădu de înțeles că vânătorii îi găsiseră. Cu priviri flămânde, oamenii își apucară repede puștile, pregătiți să termine o dată pentru totdeauna aceasta confruntare.
       Multe imagini i se succedară lebedei în fața ochilor: Liam, zâmbindu-i în lumina soarelui. Liam, căzând, într-o ultimă încercare de a o salva. Elio, lângă ea, povestindu-i despre lucruri pe care nu le văzuse vreodată. Cârdul său, aproape de ea, apoi luându-și zborul definitiv. Și din nou Elio, amintindu-i că, indiferent ce se întâmpla, nu trebuia să renunțe la speranță. 
       Și fără măcar să realizeze, acționă. Apărându-se în fața pericolului, se năpusti asupra primului vânător derutându-l complet. Acesta scăpă din mână pușca, ferindu-se de ciupituri. Rapiditatea ei îl luase prin surprindere și până să se dezmeticească, înțelese că nu mai avea ce face. Lorelai dispăruse.
       Un zgomot puternic încheie atacul oamenilor, ca un ultim cuvânt al vânătorilor frustrați ce se îndepărtau în sfârșit. După ce liniștea se așternu asupra crângului, Lorelai își ridică gâtul, eliberată.
      - Elio, am reușit! exclamă ea. 
      Îl căută cu privirea, dar locul părea pustiu. Panica își făcu loc în sufletul ei. Era convinsă că fusese în spatele ei în tot acest timp...  Nu mai putea pierde pe cineva drag, nu din nou! Sufletul ei nu mai putea îndura... Răscoli fiecare firicel de iarbă, dar în zadar. 
       - Elio, te rog spune-mi că ești în viață! strigă ea, doborâtă de durere. Nu pot să te pierd și pe tine!...
       Tăcerea îi răspunse. Cu inima frântă, Lorelai se întoarse pe lac, suspinând. 
       - Nici măcar nu am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc...
       Un foșnet, la început imperceptibil, se auzi la marginea lacului. Lorelai nu își întoarse capul. Nu îi păsa dacă se întorceau vânătorii. Era din nou singură...
       Reflexia unei lebede apăru în apă. Tresărind, ea își ridică privirea, înfiorată de emoție. Printre penele sale de un alb imaculat nu se zărea nicio rană. Glonțul nu îl atinsese niciodată. 
       Nu mai era nevoie de niciun cuvânt. Luna își cobora razele senine, luminând cele două lebede, care înotau pe apa tremurândă, hotărâte să deschidă calea unui nou început una lângă cealaltă.