To read the creation of Nicolina Halgaș, request a translation by clicking the “Translate” button.

Nicolina Halgaș participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Turda, România. Nicolina are 59 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                                           Cea Nepomenită

	Dacă se întâmpla ca vreun călător să ajungă la răscruce, dădea acolo de o cârciumă - o casă lungă și joasă, în care cei mai voinici erau nevoiți să se aplece pentru a nu se lovi cu capul de pragul de sus al ușii. Din răscrucea aceea porneau trei drumuri. Cel drept înainte ducea spre o așezare care se străduia să semene cu un oraș, dar era încă doar un târgușor pe al cărui pod mare de la intrare țăranii din satele din jur și chiar de mai departe, din munți, veneau săptămânal cu marfă de vânzare. Dacă o luai la dreapta, pe cel de-al doilea, ajungeai într-un sătuc de tăietori de lemne și de văcari, cu casele risipite pe dealuri. Al treilea, pe care rareori o apuca vreun călător, te afunda mai întâi într-o pădure deasă și întunecoasă în care fagii se amestecau cu tei și frasini, cu cireși sălbatici și goruni, și mai ales cu stejari uriași ale căror rădăcini se întindeau mult deasupra solului, groase și lemnoase, acoperite cu mușchi moale și cu stratul frunzelor din nenumăratele toamne pe care le trăiseră. Ici-colo, pe marginea pârâiașului ce-o străbătea, pâlcuri de sălcii se aplecau spre el să-și oglindească pletele lungi și verzi. Dacă te încumetai pe-acolo, și treceai cu bine de pădure, drumul te scotea într-un cătun cu doar o mână de case vechi și șubrede, parcă gata să se răstoarne la un vânt mai măricel, și privite de sus, de pe înălțimea vreunui deal, aveai impresia că se vor aduna curând într-un șir și o vor porni  în pribegie prin pădure, în căutarea unui loc mai bun și poate mai norocos.
	Cârciuma nu avea prea mulți clienți și deseori cârciumarul zicea că va face din ea un han, întărindu-i zidurile și înălțându-i deasupra niște odăi de locuit, să-și mărească în felul acesta câștigurile. Însă nu făcea nimic și zilele se scurgeau la fel. Treceau săptămâni și nu venea nimeni și chiar și atunci când se auzea vreun tropot de cal sau zgomotul roților rostogolindu-se pe drum, iar cârciumarul ieșea în ușă să-i întâmpine pe călători, rareori se oprea cineva. Cei mai mulți își făceau cruce și își mânau caii mai departe, în goană mare.
	 Pe când avea vreo zece ani și stătea în genunchi frecând podelele din sala mare a cârciumii, fiindcă cârciumăreasa nu suporta să o vadă stând degeaba, dintr-o dată devenise conștientă de propria ei persoană, de propria ei existență, întrebându-se cine era oare și de unde venea.
 	Copil găsit pe drum. Asta era tot ceea ce i se spusese. A doua oară nu mai îndrăznise să întrebe ceva, fiindcă voise să se ferească de loviturile de picior și de palmele care plouau asupra ei de câte ori deschidea gura să zică și ea ceva. Așa că nu mai spusese nimic și se obișnuise să rostească rar câte o vorbă și asta doar pentru a încuviința vreun ordin ori vreo muncă care i se dădea. Însă ceea ce o frământa mereu era de ce nu-și amintea nimic în afară de dans? Căci undeva trebuie să fi fost și ea înainte să devină copil găsit pe drum. Știa niște mișcări grațioase care-i veneau de niciunde, de undeva din adâncul ei, și se ascundea uneori în pădure pentru a se elibera câteva clipe. Când dansa, inundată de fericire, părea mai întâi o floare de apă care-și desfăcea petalele la răsăritul soarelui, apoi o veveriță jucându-se pe creanga unui copac și la urmă o pasăre care se înălța în zbor. Simțea cum se ridica ușor deasupra pământului și cum vântul era gata să o poarte departe.  
	După ce crescuse, se gândise deseori să-și ia lumea în cap și să plece de acolo. Privea încrucișarea celor trei drumuri și se gândea pe care să meargă, poate spre târgușorul acela despre care mai povestiseră unii dintre rarii călători care se opriseră la cârciumă. Însă de câte ori își zisese că în noaptea ce urma avea să rămână trează și se va strecura cu grijă, lăsând pentru totdeauna în urmă cârciuma aceea, un somn de plumb o lovea îndată ce punea capul jos în culcușul ei, iar răsăritul o găsea tot acolo. De multe ori se forțase să stea în picioare ca să nu adoarmă, însă tot același lucru se întâmpla. În nopțile în care nu avea asemenea gânduri, auzea uneori zgomote și pocnituri. Ceva se târa, pârâia și foșnea. 
	,,E doar lemnul care se strânge și se usucă”, își spunea, strângându-și ochii și ghemuindu-se mai mult pe podeaua din sala cea mare, sub bucata de pătură zdrențuită.
	Dar nu era doar lemnul, căci într-o noapte chiar îl văzuse. Se ridicase în capul oaselor și văzuse clar un șarpe alb-gălbui șezând pe vatră. 
	,,O fi duhul casei. Trebuie să fie un spirit bun, altfel mi-ar fi făcut rău de multă vreme”, se încuraja singură, strângându-și picioarele la piept.
	Într-o bună dimineață de vară, să fi fost pe la începutul lunii fierbințelilor și a coacerilor, cârciuma i se păru cumva schimbată, parcă mai luminoasă și plină de un fel de căldură ca aceea ce iese din sufletele oamenilor buni, deși ea nu întâlnise încă niciunul. Dinspre bucătărie venea deja miros plăcut și se miră, fiindcă ea era întotdeauna cea care se trezea prima, iar afară o căruță tocmai se oprise. Cârciumarul alergă îndată în pivniță după vin, cârciumăreasa amestecă în oale și ieși iute să scoată pâinea din cuptor, iar pe ușa lăsată deschisă intră un bărbat voinic, aplecându-și capul. Îi privi uimită brațele groase cât trunchiul de stejar și trupul solid, gândindu-se că ar fi fost în stare să-și ridice singur căruța cu care venise și chiar să o poarte în spinare la nevoie. Omul salută, își trase un scaun la masa de la fereastră și o cercetă cu atenție.
	-Ești fata cârciumarului?
	-Nu, jupâne. Eu doar lucrez pe aici. Vine îndată cârciumarul și te servește.
	-Cu simbrie lucrezi? continuă omul, iar fata privi în jur, speriată de atât de multe cuvinte și nu mai zise nimic, privind doar pletele aurii ale călătorului și ochii lui de culoarea cerului.
	Cârciumarul se ivi cu ulcica de vin și-i turnă într-o cană de lut, întrebându-l ce dorea de-ale gurii. Fata se îndepărtă, dar îndată ce cârciumarul ieși, omul iar începu să o cerceteze.
	-Și cum îți zice ție?
	- N-am nume.
	-Ei, uite că una ca asta n-am mai auzit! se minună omul, privind-o adânc de parcă ar fi vrut să-i citească în cap. Păi cum te strigă pe aici?
	-Tu fată sau proasto! Spurcăciune, leneșo! Cum le vine mai la îndemână. Ei zic că m-au găsit acum vreo șase-șapte ani pe drum, pe la o margine de pădure.
	-Aha. Se pare că, deși te-au luat la ei, nu prea te au la suflet, concluzionă omul, sorbind o gură de vin din cană. Dar de unde vii îți amintești?
	-Nu îmi amintesc nimic în afară de dans, îndrăzni ea să-i spună, mirată tare și speriată de ce de ceea ce vorbise.
	- Atunci eu ți-oi spune Iulia, o boteză omul, că tot intrarăm în luna lui cuptor. Iar la noapte, scăzu el vocea întinzându-i o sticluță mică cu un lichid verde, bea asta. N-o să mai adormi și vei putea pleca.
	Abia apucă să ascundă sticluța că se iviră amândoi, și cârciumarul și soața lui, cu mâncarea, iar îndată ce sfârși de mâncat omul se urcă în căruță și plecă. Ziua trecu anevoie, iar ea nu îndrăzni să se mire de unde știa omul acela ce voia ea. Își repeta doar în cap numele pe care i-l dăduse: Iulia.
	După ce înghiți lichidul, îi văzu pe amândoi așa cum erau cu adevărat - două suflete devenite spirite rele, legate de locul acela părăsit în care-și găsiseră moartea și obligate să-l bântuie veșnic. Cârciuma de la răscruce nu era decât o ruină, pe jumătate arsă și gata, gata să se prăbușească. Se năpustiră amândoi asupra ei să-i ia viața, dar se ivi îndată șarpele cel alb și li se așeză în cale. Ea deschise larg ușa și fugi. O luă pe drumul spre pădure, fără să știe de ce o apucase pe acolo. Alergă până își pierdu suflul, împiedicându-se și căzând peste butuci și cioturi de copaci. Pierduse și cărarea, șase căprioare îi ieșiră în cale și se luă după ele, iar în cele din urmă dădu de un stejar uriaș, într-o poieniță, și se ghemui lângă trunchiul lui.
	 O trezi vântul care se juca cu pletele ei galbene, la fel ca ale celorlalte șase fete ce o înconjurau.  Mai întâi auzise clinchete și râs și cântecele acelea care îi răsunau în cap când dansa. O luară de mâini și se ridică cu ele în văzduh, deasupra pădurii. Acum avea și ea veșmânt alb ca al lor, flori în păr și clopoței la picioare. 
	”Ești de-a noastră, uite, suntem doar șase și tu lipseai. De ani întregi te căutăm. Asta e poiana noastră. Suntem Cele Nepomenite, nimeni nu ne știe numele, dar ție ți le vom spune. Ea te-a găsit la răscruce”, spuse cea care-i vorbea, arătând spre una din ele. „Nu ne gândisem niciodată să te căutăm prin locuri necurate.”
	Rând pe rând își șoptiră numele la urechea ei, apoi coborâră iar la stejarul cel mare care acum era jumătate om și jumătate copac. Își deschisese larg trunchiul să o primească în adâncul lui.
	,,Te vei odihni o vreme, să te vindeci, să uiți de lume și să te întorci la noi. Ne găsești aici când te vei trezi”, cântară glasurile Celor Nepomenite.
	Crengile stejarului o îmbrățișară și ea se topi în seva lui. Trunchiul se închise, soarele se strecură prin frunzișuri brăzdând iarba din poiană cu fâșii de lumină și parcă vântul, răsfirând-o, șoptea: Iulia...Iulia...