To read the creation of Andreea-Cătălina Saghin, request a translation by clicking the “Translate” button.

Andreea-Cătălina Saghin participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Oradea, România. Andreea-Cătălina are 22 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                           Prietenia de la marginea lumii

        Zilele astea mă simt așa de aiurea, așa de prost încât astea sunt singurele cuvinte pe care am reușit să le aleg ca să îmi descriu starea. Îți spun asta și iți reamintești că astea două cuvinte, aiurea și prost, sunt fără flexibilitate când vrei să încerci să le dai alt înțeles ca să mă faci să mă simt mai bine. Crezi că realitatea o găsești în vârful unui copac, că noi trebuie să supraviețuim mâncând doar de unde apucăm, la perspective nesupuse la critic, dar la comoditatea de a crede orice prin ignoranță. Asta vei face mereu. Asemenea unui câine căruia te prefaci că îi arunci mâncare și căută frenetic prin fiecare loc posibil, mie îmi arunci alternative ce miros a ușurință și plăcere. Pot căuta veșnic un înțeles, rămân oarbă în fața imposibilității, că un om poate metamorfoza adevărul în palpabil și să mi-l dea pe tavă. Aceeași dezamăgire mă paște, ca în privirea acelui câine care și cu simțul mirosului atât de ascuțit, și-a putut pune la îndoială sinele în fața încredeii în altcineva.
       Suntem prietenele unei alteia de zece ani, și știm una despre alta cât se cade să știi despre scriitori înainte să le citești cărțile. Să știi dacă sunt autori de poezie sau proză și dacă din primele zece pagini îți va plăcea în continuare ceea ce citești sau nu, dar nicidecum dacă le place înghețata de vanilie sau de ciocolată, cum arată și ce universitate au absolvit. Banalul îmi strică vederea asupra noastră ca ființe umane. De exemplu, mă bucură să aflu ce vei face astăzi sau că vrei să știi cum sunt și ce mai fac, dar probabil că la sfârșitul unei pledoarii pentru tine voi uita complet cum m-am simțit eu astăzi, ce planuri ai tu sau că ne cunoaștem de atâta timp.
        De ce tot încercăm să ne simțim mai bine când poate să ne placă să ne simțim rău? Atâta timp cât nu îți voi mai spune cum mă simt și nu îi mărturisesc mamei că într-adevăr mă supără ceva, nu va afecta pe nimeni. Tot timpul aduci vorba despre mine și asta mă supără. Nu vezi că nu mai vreau să fiu? Nu, nu vreau să mor, ca să mori trebuie să exişti. Pur și simplu nu mai vreau să fiu. Să nu se ştie cum arăt, de unde vin și ce hotare ale minţii mele străbat când privesc. Prea multă bătaie de cap cu prezența în viață.
         Nu mai vreau să fiu nici în contexte sociale, nici măcar în singurele capabile contexte în care pot exista. Mi-ar fi plăcut poate să exist într-un context istoric, ai fi aflat de mine de printr-o carte. Oricum singura posibilite era să fiu doar un om la curtea regală, loial și încrezător în destin, amintit doar o singură dată, tocmai pentru că eram prea gri și existența mea ar fi fost prea slabă. Însă ar fi fost o existență marcată. Nu știu ce tot am cu contextele. Dau vina pe moda de a frecventa facultățile care îngrădesc cunoașterea prin implementarea ideii de context, sub vălul libertății de gândire. Dacă ești la economie trebuie să vorbești de războaie, crize și altele în context economic, dacă ești la sociologie trebuie să vorbești despre aceleași lucruri, dar în context sociologic, iar dacă ești student la istorie trebuie să vorbești despre ele în context istoric. După toate lucrurile astea, care mi-au fost repetate de profesori și sistem, încerc din răsputeri să elimin orice definește un context și să îl fac doar să îmi fie de ajutor. Încerc să îl înțeleg și să îl modelez, după ceea ce vreau să spun, presupunând că o merit după atâta timp ce mi-a modelat el cuvintele și eseurile, chiar și gândurile.  
       Totuși încerc să accept că exist, o fac printr-o supunere la viață, bizară, pentru că simt de datoria mea să mulțumesc pe toată lumea și să iau în brațe cât mai mulți necunoscuți, cu riscul să-mi rămână în cârcă. Aș alege să fiu o mamă a tuturor, și cu sacrificiile uneia, să fiu capabilă de iubire pentru toți. Aseară am visat că am avut un copil, un băiat de 8 săptămâni care deja vorbea cu mine ca și cum ar fi avut 20 de ani. Eu îl învățasem toate cuvintele de care avea nevoie să comunice, să îmi fie pe plac, și să nu mă enerveze niciodată că trebuie să îi schimb scutecul. Așa mi-ar plăcea să fie și necunoscuții pe care îi întâlnesc: pregătăți de conversația cu mine. 
       Oricum, cine sunt eu să am impresia că lumea trebuie să fie pregătită pentru mine? Asta e o percepție de oameni arțăgoși și plini de ei. Recunosc. Când eram mai mică spuneam despre mine foarte mândră că sunt un paradox, o operă de artă dintr-un muzeu nevizitat de nimeni. Ca să îmi mulțumesc versiunea mai tânără și clișeică aș spune că sunt un paradox, dar nu unul complet. Gândesc ceva, fac altceva, trădez oameni imediat ce pleacă din fața mea, iar pe cei ce mă dezgustă îi tăvălesc prin vorbe zaharate tocmai ca să îmi maschez falsitatea. Sunt foarte rea, câteodată mă gândesc. Apoi îmi aduc aminte că o mamă nereușită mi-ar spune, reacțiile acestea sunt necesare. Mi-ar zice, nu-i bai puiule, ce e greșit în asta?
       În lume există o singură persoană pe care o stimez și pe care chiar se întâmplă să o cunosc personal datorită interesului meu neatins de vreo prefecătorie. Când mă întorc la momentul în care ne-am cunoscut, toate contextele din capul meu mi se topesc. Când mă gândesc acum la atunci, nu exista nicio olimpiadă, nicio bancă și nici alți colegi care să alcătuiască un decor pentru o poveste melancolică.
       Exiști atât de pur pe pământul nostru că aș fi în stare să mă fac inginer NASA doar ca să găsesc o galaxie demnă de viețuirea ta. N-ai nevoie de introducere când mă gândesc la tine la începutul nostru și nu vreau să apuc momentul când trebuie în scris să ne dau sfârșit. Sper să fim noi două pe acea stâncă din mijlocul oceanului, într-un ambient apocaliptic, trăindu-ne ultima zi ca și cum n-ar fi așa. Să fim peste veacuri un fel de Ahile și Patrocle, să se dezbată despre noi dacă suntem sau nu doar prietene. Lumii să îi fie ciudă, ea nu are ce avem noi, și să respingă în continuare argumente nepopulare cum că am fi doar prietene. Mai contează ce-i adevăr și ce nu e? Tot percepție distrosionată ajunge odată ce gândul e scos din aria de acoperire a puterii de acțiune a neuronilor, adică în vorbe. Deja e prea mult, îmi zici, o iau prea mult în alte direcții. Pot doar să îmi imaginez ce mi-ai spune.
	Ne cunoaștem concomitent cu faptul că nu ne cunoaștem. Eu trebuie să mărturisesc că rămân fără niciun fel de ascunziș după clasicul “spune-mi despre tine”. Cum e posibil să vrea fata asta să cunoască tot, ce mă fac când își va da seama că sunt adeseori asemenea unei ființe care se târăște prin mocirlă pentru că așa vrea? Nu știu ce caut, compătimire sau milă? Cel mai probabil modele pe care să le urmez. Da, caut să mi se dea răspunsuri mură-n gură. Totuși, tu mă vezi altfel, mă vezi dincolo de toate contextele în care am încercat să mă uniformizez, pe care am vrut sa le respect ca să îmi fie bine pentru că îmi e frică de nesiguranță. Îmi e frică de nesiguranța care face zgomot în mine, are o oală de metal în care tot bate toată ziua și face o hărmălaie în mine de nu-mi aud gândurile. 
       Nu știu cum sufletele noastre se tot adulmecă cautându-se. Dar odată ce mi se pare că te găsesc îmi ești o ancoră. Adevărul e că habar nu am care e înghețata ta preferată. Daca vrei putem face treaba aia cu “36 de întrebări care te vor face să te îndrăgostești”. De îndrăgostit sigur m-am îndrăgostit de tine, într-un fel fascinant de abstract, dar poate că încă nu te cunosc. Nu știam că ți-ai dori, pur și simplu, să nu mai fi. Știam că vrei să îți petreci viața prin plăcerile unei existențe minime, pe nu știu ce munte imaginar de-al tău, dar nu știam că ar anula existența ta pe aici. Eu vreau să merg într-o lume în care îți pot citi rândurile iar și iar, mai mult și mai mult. Spune-mi tu, unde mergem mai departe de aici?
	Tot ce pot să îți spun e că indiferent de context sau de ce mamă a lumii voi ajunge, mă voi reîntoarce la acea ultimă zi și mă voi rușina la gândul că doar dintr-o întoarcere minimă a gâtului vei fi lângă mine. Mă voi mulțumi privind apusul și mi te voi imagina. Ca o clepsidră căreia nu i se scurge nisipul niciodată, într-un suspans interminabil, dulce de îndurat, mi-aș imagina cum va fi când timpul ne aruncă în neant, aducându-ne aminte că tot de la necunoscuți am pornit și tot acolo vom fi. Ce-aș putea să zic? Nu-mi place deloc înghețata.