Iulia Stavre, Proză, Grupa IV

De Festival 4 Arts „Dan Iordăchescu” pe 20 iunie 2023

To read the creation of Iulia Stavre, request a translation by clicking the “Translate” button.

Iulia Stavre participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Slatina, România. Iulia are 50 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                                          Andante

        ABBA, melodia din tinerețea lui, cea care îi stârnea atâtea aduceri aminte frumoase, despre iubire, despre familie, copii, pasiuni, călătorii, prieteni, peripeții,  glume, zâmbete...
Cum de în pauza orchestrei, DJ-ul a pus tocmai această melodie, tocmai la nunta fiicei sale? Tocmai azi, când oricum emoțiile l-au copleșit de la micul dejun, împărtășind amintiri, zâmbind nostalgic, el cu Ioana lui, la cafeaua de dimineață în această zi, a nunții fiicei lor...
       Și-au amintit cum el a așteptat cu sufletul la gură,  pe holurile spitalului, o noapte întreagă nașterea fetiței, sperând până în ultimul moment că va fi băiat.  Cum, atunci când a venit moașa de la spital și i-a spus:
      -Ai o fetiță superbă de 3kg 200, să îți trăiască!
      Replica lui a fost pe măsura emoțiilor:
      -Sunteți sigură că este fetiță?
      A râs moașa, au râs asistentele, a râs și el de fericire, de iubire, de bucurie, de emoție...echipat de asistente a reușit să vadă fetița, pe Clara, asemeni unui îngeraș, cu fața clară, albă, fină și puful de pe cap blond ca aurul, un blond natural cum avea să îi rămână întreaga viață.
     Câtă iubire a simțit atunci pentru Ioana lui și Clara, nu a putut descrie vreodată, cert este că inima i s-a umplut de recunoștință, a devenit dependent de cele două femei din viața lui, responsabil pentru viețile lor, responsabil de fericirea lor. 
      Și-au amintit de Clara mică, cu degețelul ei mic, ușor strâmb din naștere - când s-a uitat prima oară Ioana la mânuțele mici, scoase din scutecel, s-a speriat,  mâna stângă părea că are doar patru degețele, dar degetul mic îl ținea strâns,  în palmă  și atunci când Ioana l-a scos era arcuit, îndoit... l-a masat ușor și l-a sărutat cum numai o proaspătă mamă știe să sărute copilul abia născut. 
      Și-au amintit cum nu îi plăcea Clarei la cămin și se prefăcea bolnavioară dimineața,  iar ei se învoiau pe rând să stea cu ea acasă și după jumătate de oră de "teatru" se dădea de gol, începea sa zburde prin casă să aibă poftă să mănânce clătite ori "seva bun".
      Mai apoi au zâmbit amintindu-și  de emotivitatea Clarei, sârguința ei de a fi mereu printre cei mai  buni copii din clasă,  lacrimile ei nevinovate când lua o notă mai mică de 9. Învățătoarea a rugat-o pe Ioana să rămână puțin după ședința cu părinții ca să o întrebe dacă ei, părinții o ceartă sau chiar o bat dacă nu ia nota 10. Pe Clara nu o certaseră niciodată dar cum să o atingă,  era un copil atât de bun, de fin, de emotiv...cum ar fi putut să o certe când niciodată nu le dăduse vreun motiv?
     Puțin rebelă în adolescență, au trecut cu bine de prima iubire, peste dorința ei de a pleca cât de departe de orașul natal pentru a-și finaliza studiile. I-au dat libertate, au lăsat-o să își facă alegerile și să își clădească viața,  știind că oricând îi are aproape, și se poate bizui pe ei...și ziua de azi, biserica...Clara mireasă,  Clara la brațul lui, ducând-o spre altar, acolo unde Petru le zâmbea cu dragoste și priviri doar pentru Clara lui...
      Acum DJ-ul pusese melodia aceasta care îl răscolea, pentru a câta oară, astăzi și iat-o pe Clara cu mâinile întinse către el...
     -Tati, îmi acorzi acest dans, știu că este printre preferatele tale, și Clara mireasă,  Clara fericită îl prinse de mână, l-a ridicat de la masă, spre ringul de dans.
     - Iubita mea fetiță, îți mulțumesc, îi spuse cu glasul plin de emoție, și o prinse ușor de mijloc, nemaifiind in stare să-i spună altceva, plutind pe acordurile lente ale melodiei.
     -Tata, tu știi că întotdeauna vei fi iubitul meu, îi spuse ea zâmbind cu tot sufletul și el îi sărută elegant mâna.
     Era fericit, știa că așa arată fericirea, să iubești și să fii iubit, să crești un copil minunat pe care îl adori și  căruia îi îndrumi primii pași în viață, și apoi îi dai drumul cu satisfacția că ai crescut un om adevarat. Și melodia aceasta, Clara atât de frumoasă, asemenea unei prințese, Clara în fața lui zâmbindu-i frumos și șoptindu-i discret la ureche:
     -	Ești cel mai bun tată, te iubesc mult!
     Își simți obrajii umezi, plângea de fericire, de iubire și împlinire, se simțea ușor, plin de recunoștință, plutind cu Clara în brațe, emotionat, in seara nunții fiicei sale, pe ringul de dans.
      -Ești cel mai bun tată,  te iubesc mult, auzi din nou.
      Auzi din nou aceste cuvinte  și refrenul cântecului pe care îl dansase la nunta fiicei lui, obrajii îi erau umezi, erau lacrimile lui, izvorâte, atunci, în clipa de luciditate, erau lacrimile Clarei…fiica lui plângea, oare ce se intâmplase? Unde se afla oare?
       Clara era  aplecată asupra lui, da, a simțit din nou,  erau și lacrimile Clarei pe obrajii lui, mâinile ei fine îi mângâiau fruntea, în clipa aceea se simți iubit.
       Amintirile erau din ce in ce mai puține,  se derulau în mintea lui încet și foarte, foarte rar, boala aceea care i-a înghițit toate amintirile, nu îl lăsa deloc să se mai gândească, toate clipele trăite în ultimii ani erau la fel- corpul pe care nu îl mai simțea și care nu îl mai asculta, iar atunci când simțea, simțea numai durere și neputință, patul de spital, salteaua care din timp în timp se mișca ușor să nu facă escare, colțul acela din  casă pe care îl privise în gol, fără gânduri,  zi după zi, an după an...să tot fie patru ani, poate cinci, dorul de a se plimba cu Ioana de mână prin centrul orașului vechi, pe străzile tinereții lor, acolo unde se revedea tânăr si fericit la colțul fiecărei străzi, pe speteaza fiecărei bănci a parcului unde o sărutase pe Ioana, întâia oară.
       De aceea acceptase cu senintate,  că este firesc și normal să îmbătrânești, că va rămâne mereu alături de Ioana, vor fi tot timpul împreună, se vor plimba adesea pe străzile lor, vor sta pe banca lor din parcul din liceu, acolo unde isi plimbaseră copiii și nepoții,  vor povesti aduceri aminte și se vor bucura amândoi ca și cum timpul nu trecuse peste ei, de atunci, din liceu, când se cunoscuseră și trăiseră povestea iubirii lor perfecte.
      Clara venise  în această sâmbătă, așa cum venea, adesea,  printre picături,  în puținul ei timp liber, familie, copii, un job solicitant, îi era imposibil să ajungă mai des acasă, la  părinții ei. 
Tata fusese diagnosticat cu Alzhaimer cu vreo 10 ani in urmă și in urma unui accident  vascular cerebral de acum cinci ani rămăsese imobilizat la pat, destul de absent, cu rare momente de luciditate, tăcut, apatic, liniștit, trist și necomunicativ...foarte rar vorbea, cuvinte scurte, pe care le putea pronunța, în context totuși,  ceea ce însemna că  mai avea o fărâmă de putere de înțelegere.  
       De obicei,  atunci, lăcrima, suferea în tăcere,  ofta și parcă aștepta să adoarmă. 
       Astăzi a fost diferit. Mama a plecat la bucatărie iar Clara a rămas cu tata, care părea că doarme. A deschis ochii și a privit-o intens...s-au privit unul pe celalalt și Clara i-a zis:
      -Bună,  tata!
      -Bună, iubito! i-a spus încercând să zâmbească. 
       Zâmbetul i s-a transformat într-o grimasă de durere și suferință și tata a început să plângă ca un copil. Neștiind ce să facă, l-a îmbrățișat,  l-a mângâiat pe frunte, i-a vorbit frumos,  a încercat să îi povestească ceva despre nepoți dar avea un nod în gât și ea, și lacrimile începeau să îi împăienjenească ochii. Ce să facă? Nu putea să o cheme pe mama și așa, ea suferea în fiecare zi, îngrijindu-l…
        Gândindu-se că muzica i-ar face bine și poate l-ar liniști, deschise telefonul.
       -Stai tata, să îți pun o melodie.
       Youtube, Abba - Andante, Andante, știa că tata are o slăbiciune pentru acest hit al timpurilor lui, spera ca prin acordurile melodiei să se oprească din plâns... dar lacrimile li se prelingeau pe obraji la amândoi, amintirile...gândurile fiecăruia dintre ei, iubirea, un dans, o melodie, un răvășitor rămas bun...