To read the creation of Mirela Rodica Spulber, request a translation by clicking the “Translate” button.

Mirela Rodica Spulber participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Oțelu Roșu, România. Mirela Rodica are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

	Candela iubirii

	În inima-mi de-ai pus o simplă lumânare,
	Aceasta se va stinge, când se va topi
	Dar de ai pus o candelă frumos mirositoare,
	Uleiul ce-l vei umple, mereu mă va-nflori...

	De-n brațe ce-ai cuprins este un trup firav
	Ce arde doar văpaia în taina unei zile,
	Plăpând se va desprinde căci nu are curaj,
	Și totul se va pierde în ziua care vine...

	Dacă însă iubirea, e cea îmbrățișată
	Ce trece peste vreme și negură de timp,
	Va întări puterea mereu înflăcărată
	În inimă și-n suflet creează legământ...

	E legământul tainic ce duce-n infinit...
	Chiar și pământul pune, adâncă rădăcină
	Vei ști că-n al tău spirit nu e vreun jurământ
	Ci chiar nescrisă lege, fluxul viu îl schimbă!


	Ultimul bilet...

	Un ultim bilet de aș putea primi
	Aș aștepta răbdătoare, în tăcere
	Ori dacă trenul ce vine totuși va opri...
	Va trebui să mă dezbrac de orice avere...

	Și de pantofi aș putea să mă descalț
	Să las aici în lume, orice moft sau nesaț...
	Valiza...cred că nu-mi este de bun folos,
	În mine am, tot ce-am trăit mai frumos!

	Mă voi așeza ușor, lângă fereastră
	Ca să contemplu-n taină, viața-mi frumoasă.
	Dacă soarele va străluci senin pe cer
	Înseamnă că am rămas oarecum un mister.

	Sau dacă ploaia blândă fi-va de neoprit
	Voi ști că cei dragi cu adevărat m-au iubit!
	Ori dacă zăpada imaculată va cădea ușor
	Îmi vor purta amintirea cu iubire și dor...

	Mugurii, de-or apărea și or fi înfloritori
	Voi rămâne vie printre nemuritori.
	Și-atunci când apare pe cer blânda Lună
	Îmi vor face cu toții o mândră cunună.

	Din crenguțe de brad și flori cu petale,
	Mi-or plânge plecarea, cu lacrimi amare...
	Dar încă aștept...și-mi stă în putință
	Să mă uit spre cer, să-mi mai pun o dorință...

	Am un dor Acum... într-un ultim ceas
	Pe patul iubirii, să mai fac un popas...
	Sărutul fierbinte și dragostea ce-am primit,
	M-au readus la viață Acum, și zic:
		Azi nu mai plec... Azi, m-am trezit!


	Eminescu

	Grăit-am cu dorul către străbuni
	Strigat-am din glas la răscruce,
	Despre poeții considerați nebuni
	Că ținut-au în inimă, a țării lor, cruce!

	Zestrea primită cu sânge vărsat,
	Și condeiul ce-a scris nemurirea,
	Sunt scutul iubirii al neamului dac
	Și-al celor ce și-au împlinit menirea.

	În curți de luceferi sau domnitori
	Cu sârgul tocit de dor și de jale,
	Purtat-au în scrieri și-n inima lor
	Lacrimi de crunte petale amare...

	Vrut-au să rupă lanțul durerii
	Surpat-au plângerile de nesaț
	Mulțimea s-o scoată din groaza puterii
	Să scape țara de regi și împărați!

	Dar plecat-au uciși și îngropați apoi
	De foamea celor ce i-au trădat,
	Tăvălind numele lor în aspru noroi,
	Mințind... că au fost căzuți în păcat...

	Rămas-au plopii fără soț, târzii
	În patima, atâtor inimi frânte,
	Și lebedele de pe lac, pustii
	Sub freamătul sălciilor... mute...