To read the creation of Ioana Ștefania Badea, request a translation by clicking the “Translate” button.

Ioana Ștefania Badea participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Brăila, România. Ioana Ștefania are 11 ani și este îndrumată de Prof. Evelina Dumitrașcu, la Școala Gimnazială „Mihai Eminescu” din Brăila. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

 
                                                                                                  Ce dor îmi e de ea...

         Reflectez câteodată la momentele plăcute, la clipele de siguranță și copilărie... Erau vremuri frumoase, vremuri fără griji și tristețe. Atunci, în primii ani ai copilăriei, nici nu știam ce înseamnă tristețea, nu realizam de ce vedeam bătrâni pe stradă sau oameni maturi, cu figuri melancolice, nu înțelegeam ce-i apăsa. Stăteau aplecați, ca și cum cantitatea suferinței acumulate în timp îi cocoșa. Însă, acum înțeleg. Nu vă imaginați că sunt o persoană prea apăsată de griji, am doar unsprezece ani! Nu, nici vorbă... Totuși, chiar dacă încerc să o ascund, firava urmă de melancolie îmi apare pe chip uneori. Nu am ce face, am încercat să o gonesc, dar nu am izbutit. 
       Cum spuneam, reflectez uneori la momente plăcute ale copilăriei mele. Ei bine, eu nu știu ce vă imaginați voi când vă gândiți la copilărie, dar eu mă gândesc la părinți, școală, la pisica mea și, în special, la bunici. Of, bunicii... Unii dintre cei mai buni prieteni ai copiilor! Sunt de acord că și bunicul are rolul său, dar eu pot spune că am avut parte mai mult de bunica. Cum pot începe? Vai, dar sunt atâtea de spus și de istorisit! De unde să mă apuc de povestit? 
        Bunica a fost pentru mine o a doua mamă. Știu că există copii care nu sunt deloc atașați de bunicii și bunicile lor, dar în cazul meu nici nu se punea problema unei astfel de indiferențe, cum probabil ați dedus de mai sus. Ah, bunica... O ființă firavă, gingașă și singura care mă înțelegea pe deplin. Bunica făcea parte din viața mea de zi cu zi. Îmi petreceam majoritatea timpului cu ea. Împreună mergeam la școală, împreună ne întorceam, împreună  mâncam și vorbeam. Bunica a încercat mereu să se păstreze într-o stare cât mai bună, deși problemele o asaltau din toate direcțiile. Își ascundea mereu tristețea, cum nimeni altcineva nu ar reuși. 
         Bunica avea multe probleme. Pe lângă tristețea cauzată de o anumită persoană neplăcută, era și bolnavă. Timp de doisprezece ani a fost cuprinsă de această năpastă, însă a rezistat. S-a luptat până în ultimul moment și a renunțat cu greu la lucrurile pe care le-a lăsat în urma ei.
        A stat cu mine de când am deschis ochii pentru prima oară. M-a îngrijit împreună cu mama, care, fără ea, ar fi trebuit să se descurce singură. Pentru toate acestea, nu știu cum aș putea să-i mulțumesc mai bine.
         Sper că v-ați făcut o idee despre bunica mea, căci mai am de povestit. Nu au existat schimbări prea mari în viața mea până în vara anului 2022. Anul școlar a decurs minunat, iar finalul clasei a patra fusese unul reușit. Însă, după marea mea bucurie produsă de reușita finalului de an școlar, au început necazurile. Bunica nu era în apele ei. Se simțea slăbită și nu mai era atât de activă. Se străduia să aibă grijă de mine în continuare, deși nu era nevoită să-și facă griji, eram suficient de capabilă încât să fac anumite lucruri singură. Se odihnea mai mult decât de obicei. Încercam să nu-mi fac griji, căci se mai simțise rău până atunci, încercam să mă conving că va fi bine. 
            Astfel, vara trecu mai repede ca de obicei. Școala începu. Mai uitam de griji și timpul trecea mai ușor. Prima lună de școală trecu. Pe zi ce trecea, observam cum starea ei se înrăutățea. Trecu și a doua lună. Ei bine, de-acum începeam deja să realizez că starea ei nu se mai putea îmbunătăți. Veni luna noiembrie. Luna pe care o urăsc cel mai mult. Chiar din primele două zile, vedeam că bunica nu avea să fie bine prea curând. Mama făcea tot ce putea pentru a trage de timp, dar nu mai rămânea nimic de făcut. Eu nu știam cum ar trebui să reacționez. Așa că, am încercat să mă bucur de ultimele momente, atât cât se putea.
           Într-o seară, rămăsesem fără speranțe că bunica își va mai reveni complet. În acea seară nu am putut-o vedea deloc. Nu am putut să îi spun tot ce îmi doream să știe.
            Am încercat să nu aud modul în care se chinuia să mai reziste. Am făcut tot posibilul să continui să sper. Însă, speranțele mele nu au dat roade. În acea noapte, bunica m-a părăsit. A plecat după o luptă grea. A plecat în liniște, fără să deranjeze pe nimeni.
          	Următoarele două zile, au fost ultimele clipe petrecute alături de ea. Am apucat să-mi iau rămas bun, însă nu în modul în care voiam. Dacă aș fi știut că urma să nu o mai văd decât stând nemișcată, într-un somn adânc și fără de sfârșit, i-aș fi spus mult mai multe. Și acum, după mai bine de șapte luni de la plecarea ei, nu pot ierta faptul că nu am reușit să îmi iau rămas bun.
             Au urmat luni grele... Au fost cele mai complicate luni. Am încercat să uit multe lucruri legate de plecarea ei, însă nu am izbutit. Am petrecut sărbători pe care obișnuiam să le ador, însă simțeam că ceva, mai bine spus, cineva, lipsea.
             Bunica a rămas motivația mea de a continua să fac ce-mi place. Ea este motivul pentru care nu renunț la pasiunea mea de a scrie, iar numai datorită ei am continuat minunata mea călătorie în lumea creației. De aceea, am considerat că, acum, la final de an școlar, ar trebui să compun o scurtă mulțumire, adresată ei. Deși nu mai e aici, va fi mereu cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele și sper că mă veghează, de oriunde ar fi ea. Și de aceea spun: ce dor îmi e de ea...