Alexandra Marton participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Sibiu, România și are 35 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Poezie nr.1 – Doi ani

Sunt doi ani de când nu te-am mai văzut
Și nici nu am crezut c-o să mai vii
O viață-ntreagă timpul a părut
Habar nu ai tu cât am suferit
Sunt doi ani de când nu te-am mai văzut.

Doi ani mi s-au părut un infinit
Dar când pe ușa aia ai pășit
Și ale noastre priviri s-au zărit
Tot infinitu’-acela s-a sfârșit
Când tu pe ușa aia ai pășit. 

Apoi mi-ai întins mâna glacial
De parcă doi străini noi am fi fost
Pentr-un moment nici n-am crezut real
Că tu într-adevăr chiar te-ai întors
Și mi-ai dat mâna într-un gest banal. 

Eu aș fi vrut să iau, să te cuprind
Strângerea mâinii n-ar fi fost de-ajuns
Să-mi potolesc dorul ce mi-ai dat să-l simt
În acest timp în care parcă te-ai ascuns
Aș fi vrut clar să vin să te cuprind.

Dar când mâna-mi atinse pe a ta
Străfulgerarea m-a lovit din plin
Amintirile au venit ca un val
Sentimentele-au început să curgă lin
Când mâna mea s-a împletit cu-a ta.

Privirea ta pătrunse într-a mea
Cu sute de reflexii arămii
De mult n-am mai simțit eu liniștea
Cu care chiar tu m-ai obișnuit
Când îmi fixai privirea cu a ta. 

Am zăbovit cu ochii pe ai tăi 
Să văd dacă cumva îmi pari schimbat
Dar ai zâmbit și am știut instant
Că cei doi ani în care-ai fost plecat
S-au diluat cu totul în neant.
 

Poezie nr.2 – Reprimare

Nici nu știi cât de mult încerc să mă abțin
Cu ale mele mâini, fața să ți-o cuprind
Să te sărut cu foc, cum numai noi doi știm 
Să nu-ți dau drumu’-n veci, cât noi o să trăim
Nici nu știi cât de mult încerc să mă abțin.

Încerc din răsputeri iubirea s-o ignor
Să mă prefac că-s bine, că visele nu dor 
Tu mi-ai atins doar mâna și am simțit că zbor 
Dar sunt așa flămândă, și ard pe interior
Așa că-ncerc tot timpul iubirea s-o ignor.

Mă sfâșie că nu am voie să te strâng 
În brațele-mi fierbinți, și vreau mereu să plâng
Dar tu te uiți acum la mine-atât de blând
Și cred că vezi și tu că-ncet, încet mă frâng
Mă sting ușor, că nu am voie să te strâng.


Poezie nr.3 – Visul mut

M-am trezit brusc, iar tu... lipseai de lângă mine
Fusese-un vis real, la care nu-mi mai vine
Să mă gândesc deloc, deoarece mă doare
Că tu, deși prezent, îmi lipsești foarte tare
Și amintiri mai vechi le țin doar pentru sine. 

În visul meu laconic, tu erai la altar
Eram și eu acolo, era frumos și alb
Tu rosteai jurăminte, era atât de clar
Doar că văzând mai bine mâna ce tu prindeai
Aflam că nu cu mine tu viața ți-o legai.

O groază imediată în mine s-a iscat,
Sperând să vii la mine, îndată te-am strigat
Însă-n momentu’-acela, și vocea m-a lăsat 
Am încercat puternic, să țip, dar în zadar
Fiindcă eu eram mută în acel vis amar. 

Urlam, răcneam, dar inutil, căci voce nu aveam
Din gâtul meu uscat și gol, să vorbesc nu puteam
Mă chinuiam atât de tar’, c-abia mai respiram
Iar tu încet te-ndepărtai, ținând pe-altcineva
Speranța îmi pierdusem eu, să te mai văd cândva. 

M-am trezit brusc, dar tu... lipseai de lângă mine
Știam acum precis că frica-mi aparține
Teama de a te pierde era-nrădăcinată
Când am aflat că tu erai cu altă fată
Deși speram tăcut să mă iubești pe mine.